Despre ALTFEL de lucruri

De ce in alta parte e mai bine? Sau "Eu muncesc pentru bani; daca vrei loialitate, ia-ti un caine!"

2012-02-08T17:20:00.001+02:00

La intrebarea fireasca "De ce pleci?" aud de cele mai multe ori "Pentru ca mi-am gasit mai bine in alta parte."

Ce inseamna acest "mai bine"? In 99% din cazuri inseamna doar salariu mai mare. Si atat. Am constatat ca oamenii sunt tentati sa plece dupa bani, si nu se uita la stabilitatea companiei, la planurile de dezvoltare a acesteia pe termen lung, la proiectele viitoare, care ii vor implica sau nu si pe ei, la referintele din piata, la valori, la atmosfera si climatul de lucru, la beneficiile pe termen lung, la pozitia in companie si rolul acesteia, la superiorul direct, pe care ajung, de multe ori, sa-l cunoasca dupa ce sunt angajati deja, cand e deja mult prea tarziu sa mai faca ceva.

Pentru mine este ca si cum mi-as cumpara o vacanta numai pentru ca e la un sfert de pret, dar nu stiu unde ma duc, ce gasesc acolo, in ce conditii stau, ce mananc etc. Sau e ca si cum mi-as cumpara o masina la mana a doua la pret mic de tot, fara sa ma intereseze daca mai pleaca de pe loc, dar e frumoasa si ieftina, chiar daca o tin in fata blocului.

Intotdeauna ce e al altuia e mai frumos si "mai bun", indiferent despre ce vorbim; intotdeauna apare ceva "mai bun" dupa ce deja ne-am gasit de lucru.

Defineste, te rog, "mai bun". Ca eu chiar nu inteleg cum unii oameni parasesc locul actual de munca fara sa-si fi gasit un job in alta parte sau acel "mai bun" e reprezentat de o mica diferenta de bani, care uneori ramane la stadiul de promisiune si ajunge sa se concretizeze intr-o mare dezamagire. Se intampla din ce in ce mai des.

Oameni buni, cine a spus "nu da vrabia din mana pe cioara de pe gard" nu a fost nici prost, nici nebun. In conditiile actuale cantariti foarte bine pasii pe care-i faceti in cariera, pentru ca toate deciziile impulsive si greselile costa. Si pe termen lung au un impact covarsitor si asupra vietii personale, nu numai asupra celei profesionale.

Si sa zicem ca acolo e "mai bine". Ce faci daca peste o saptamana sau o luna vine o oferta "mai buna"? Intotdeauna e loc de mai bine, din toate punctele de vedere, dar e mai bine sa privim lucrurile pe termen mediu si lung, tentatia de moment fiind foarte mare.

De aceea, cand iei astfel de decizii, pune totul in balanta, fa-ti o lista cu "da" si "nu" si vezi ce scor iese. O sa vezi lucrurile din cu totul alta perspectiva.

Sa renunti este cel mai usor, sa lupti insa in continuare e o dovada de mare curaj si respect pentru propria persoana.

When something bad happens, you have three choices:

1. You can either let it define you,

2. Let it destroy you,

3. Or you can let it strengthen you.

Curaj!!!

Dragostea - un profesor comun

2012-02-06T16:39:00.002+02:00

Pentru că în septembrie voi avea fetiţa cea mare la şcoală, interesul pentru ce poate perturba creşterea şi dezvoltarea armonioasă a unui copil mi-a crescut exponenţial.

Şi pentru că zilnic descopăr lucruri noi, m-am gândit că nu ar strica să le aflaţi şi voi.

Creşterea fără precedent a cazurilor de violenţă din şcoli este un motiv de îngrijorare pentru toţi factorii educativi.

Ultimul studiu realizat de specialiştii Institutului de Ştiinţe ale Educaţieipune în evidenţă următoarele aspecte:

În 90,8% din şcolile generale din România se manifestă violenţa între elevi, în 38% elevii fiind violenţi faţă de profesori, în 26,8% cazuri profesoriifiind violenţi faţă de elevi.

Cauzele comportamentului agresiv al copiilor şi adolescenţilor sunt multiple. Oparte dintre ele au fost realizate chiar de către elevi într-un sondaj deopinie realizat de către CNA şi dat publicităţii în decembrie 2005.

Majoritatea elevilor chestionaţi cred că şcoala are cea mai mare influenţă înceea ce priveşte însuşirea unor valori civice şi socio-profesionale ca:libertatea de expresie, creativitatea, competenţa, comportamentul activ,cultura civică, spiritul de competiţie, formarea culturală, succesul. Deci, sursa violenţei din şcoli nu este reprezentată de valoripromovate aici sau în modelele de comportament pe care profesorii le propunelevilor.

Familia apare în opinia elevilor drept păstrătoare a unor valori etico - moralefundamentale precum adevărul şi respectul, compasiunea şi generozitatea. Elesunt apreciate de toate categoriile de elevi ca fiind învăţate de la familie înproporţie de 64% pentru adevăr şi de 76% pentru respect.

Conform aceluiaşi sondaj al CNA, 67% dintre elevii de şcoală primară, 77,1%dintre cei de gimnaziu şi 75% dintre liceeni au declarat ca urmăresc programeletelevizate, în medie, câte 3 ore pe zi şi chiar mai mult în week-end. Elevii detoate vârstele asociază televiziunea cu vedetismul, sexualitatea, lipsa descrupule, violenţa (între 67-77%), vulgaritatea/agresivitatea (între 55-66%),minciuna, senzaţionalul, îmbogăţirea. Aproape 34% dintre elevii chestionaţi audeclarat că scenele de violenţă îi îngrozesc şi le induc un sentiment denesiguranţă, între 4-11% au tulburări de somn, mai ales cei din categoria devârsta 7-10 ani, iar aproximativ 4% consideră că actele de violenţă vizionate îi ajută să acţioneze în acelaşi fel în relaţiile cu alţii.

Întrebarea firească este cum putem combate această cultură dominată de violenţă?

În primul rând, trebuie să conştientizăm dimensiunile fenomenului şi efectelesale negative asupra comportamentului copiilor (evident, alături de altecauze).

În al doilea rând, rezolvarea problemei - violenţa şcolară - nu se poate realizadecât prin efortul comun al tuturor factorilor implicaţi în educaţie, cei maiimportanţi fiind şcoala şi familia. Parteneriatul familie - şcoală are în acestcontext un rol foarte important.

În practica şcolara există mai multe modalităţi de colaborare a învăţătorilorcu familiile elevilor:

- şedinţe cu părinţii – cadrul organizat al unor analize riguroase asuprainfluenţei exercitate de diferiţi factori, printre care şi televiziunea asupracopiilor;

- lecţiile si serbările ţinute în faţa părinţilor permit familiei să observe manifestările elevilor, rezultatele muncii lor, trăirile şi comportamentulacestora; aceste activităţi vor fi urmate de analize bazate pe discuţiisincere, stimă, cointeresare în obţinerea eficienţei maxime în educareacopilului;

- vizitele la domiciliul elevilor sunt momente în care se realizează ocunoaştere amănunţită a împrejurărilor de viaţă pe care le trăieşte copilul.Acum pot fi discutate şi probleme legate de prezenţa televiziunii în viaţa sa.

Învăţătorul va afla care sunt motivele pentru care membrii familiei se uita la TV. Va face diferenţa între motivele de lungă durată şi cele momentane (de exemplu de alternativă pentru timpul liber sau comportamentulpărinţilor). Părinţii vor fi sfătuiţi în privinţa rolului TV în viaţa de zi cu zi acopilului:

1. Interdicţiile

* Generează lupta pentru putere dintre adulţi şi copii.

* Scot la iveală rezistenţa copiilor.

* Dau naştere la proteste.

* Nu reduc orele petrecute în faţa TV.

2. Programul zilnic

* TV nu se substituie programului zilnic.

* Durata de vizionare limitată în concordanţă cu celelalte activităţi.

3. Poziţionarea

TV nu trebuie să fie în centrul spaţiului de locuit, ci într-un colt liniştit,aşezarea sa semnalând că nu ocupă un loc central în viaţa familiei.

4 . Selecţia

*Alegerea emisiunilor pentru copii pe un anumit interval.

*Negocierea care şi câte emisiuni pot fi urmărite.

5. Mijloc de informare

* TV nu este o recompensă.

* Nu este pedeapsă, nici babysitter.

6. Colectivitate

*Copiii nu trebuie să vizioneze singuri programe TV.

*De câte ori se poate, partenerii copiilor să fie tot copii, pentru că nivelulacestora de receptare e mai bun decât al adulţilor.

7. Discuţiile

* Părinţii să renunţe la interogare, ameninţare, ridiculizare în faţa TV.

8.Prelucrarea

* Copiii văd şi receptează altfel emisiunile decât adulţii. Ei au nevoie de dinamism în faţaTV pentru a se elibera de frică, de agresivitate.

9. Reprelucrarea

* Copiii au nevoie de timp, durata fiind variabilă la fiecare copil în funcţiede cât de puternic este acesta afectat emoţional.

* Adulţii trebuie să aştepte pâna când copilul se oferă el însuşi sa discute.Cei mari nu trebuie să-şi ascundă părerile, ci să participe activ şi să discutecu copilul.

Cadrul didactic trebuie să acţioneze pentru combaterea efectelor negative aleTV asupra comportamentului elevilor şi prin educarea acestora în spiritulprieteniei şi toleranţei.

Încă de la cele mai fragede vârste, elevii trebuie să ştie că libertatea reprezintăatributul cel mai de preţ al omului. Copilul trebuie să înţeleagă că nu-şipoate alege singur conduita, deoarece libertatea sa de acţiune ar putearestrânge libertatea aproapelui sau. El va fi invitat să acţioneze doar după cecere sfatul părintelui sau al cadrelor didactice. Va respecta regulile grupului în care a intrat. I se vor oferi modele pozitive de comportament, vor fiorientaţi în alegerea prietenilor. În acest sens se pot folosi textele dinmanuale, jocurile de rol, dramatizările.

Iată câteva propuneri de jocuri:

*Prietenul imaginar - copiii îşi imaginează că ajung la o casă, la un prieten decare vor discuta;

*Floarea fermecată - Copiii îşi transmit unul altuia o floare, spunând o calitatea unui prieten;

*Scrisori de la prietenii mei - corespondenţă între elevii din şcoală sau dinafara ei.

De asemenea, activităţile desfăşurate în perechi, în grup au eficienţă sporită deoarece conduc la relaţii de colaborare, cooperare, buna înţelegere,toleranţă.

De-a lungul anilor de şcoală copiii vor fi învăţaţi că, trăind într-ocolectivitate, au anumite îndatoriri faţă de ceilalţi, că problemele lor devin, deseori, probleme ale grupului.

De asemenea, vor înţelege că îndeplinirea unor îndatoriri nu este un lucru greu,dacă, de mici, încearcă să respecte, să ajute, să fie politicoşi cu cei dinjur.

Părinţii vor fi permanent implicaţi în viaţa şcolii, participând alături decopii la diverse activităţi (spectacole, serbări, întâlniri cu elevi de la alte şcoli, concursuri, excursii).

În concluzie parteneriatul familie - şcoală are importanţă hotărâtoare încombaterea violenţei şcolare. În fiecare dintre noi, adulţii, orice vârsta am avea, există un copil. Din păcate unii uităm cu desăvârşire acest lucru.

De aceea nu-l suprimaţi! Lăsaţi-l să respire! Daţi-i viaţă! Ajutaţi-l! Uitaţi pentru oclipă cine sunteţi şi redeveniţi copii. Jucaţi-vă alături de copii! Prinjoc transmitem afectiv şi cognitiv interesul pentru cunoaştere, pentru acţiune,pentru frumosul natural şi uman.

Părinţii şi copiii au un singur profesor comun: DRAGOSTEA.

În căutari de job cu Mihaela

2012-02-03T14:38:00.001+02:00

Dacă îţi imaginezi căvei vedea o „apariţie”, imaginaţia te duce prea departe. Azi am cunoscut-o peMihaela – simplă, modestă, prea modestă, aş spune eu, cu foarte mult bun simţ,cu o dorinţă enormă de a reuşi să-şi găsească un loc de muncă, având în spatedeja mai mult de 20 de ani de activitate. Mihaela este genul de persoană extremde organizată, muncitoare, cu foarte mare experienţă în domeniul care i-aplăcut întotdeauna – cel al resurselor umane, unde a făcut de la recrutare la administrarepersonal şi elaborare proceduri, totul în perfectă armonie cu bugetulcompaniilor unde a activat. Deşi debusolată şi dezamăgităde interviuri care au rămas fără răspuns, de CV-uri trimise în van, de timpulşi răbdarea irosite, Mihaela are coloană vertebrală şi speră că într-o bună zicineva o va aprecia pentru calităţile deosebite profesionale pe care le are.

I s-a spus că vârsta, is-a spus că este supracalificată sau nu i s-a spus nimic, ceea ce e cel maidureros. Zilnic stă şi caută, peste tot, posibilitatea de a munci în continuarepentru că motivaţia ei este una extrem de puternică: îşi creşte singură fetiţaîn vârstă de 17 ani. Şi i s-au epuizat toate resursele. Însă Mihaela ştiefoarte bine ce vrea – e stăpână pe ea, optimistă, ştie că este o persoană deîncredere şi că lucrurile făcute de ea sunt de calitate. Şi noi ştim asta. Punemult suflet şi multă pasiune în ceea ce-i place şi-şi doreşte ca fetiţa ei,care în fiecare zi o întreabă dacă şi-a găsit un loc de muncă, să o vadăreuşind.

Mihaela, la cei 43 deani, îşi doreşte stabilitate. Dacă îi vezi CV-ul, îţi dai seama că a fostefectiv nevoită să plece din locurile de muncă anterioare şi că a regretat defiecare dată. La primul loc de muncă a stat 16 ani, ceea ce arată nu numai căeste loială şi de mare încredere, dar şi că face lucrurile aşa cum trebuie.Însă ce nu poate înţelege este de ce e discriminată din cauza vârstei? De ce,dacă ea vrea să muncească chiar şi pe o poziţie mai mică, nu i se oferă aceastăşansă şi i se spune că e supracalificată? Şi de ce nu i se spune, sincer, undegreşeşte?

Din proprie experienţăştiu că mulţi angajatori îşi doresc oameni ca Mihaela – discreţi, loiali,implicaţi, serioşi, motivaţi, organizaţi, cu mult spirit practic, cu foartebune cunoştinţe de legislaţie, realişti şi cu experienţă.

De ce am spus că e preamodestă? Pentru că nu cere pe măsura experienţei, ci doar îşi doreşte o şansăsă dovedească ceea ce a acumulat în peste 20 de muncă.

Cine este dispus să-iacorde această şansă va câştiga în echipă un om extraordinar. Aş fi făcut-o eu cucel mai mare drag, dacă aş fi avut posibilitatea în echipa mea. Dar dacă nu amcâştigat un angajat, am câştigat în schimb un prieten foarte valoros.

Dacă vrei să ocunoşti pe Mihaela e suficient să ne dai un semn la corina.neagu@securitas.com.ro. Şi te asigur că ai luat decizia potrivită.

Cu avant, inainte!!!

2011-12-28T14:13:00.003+02:00

Discutand cu mai multi prieteni si uitandu-ma putin in urma, am ajuns la urmatoarele concluzii pragmatice ale lui 2011 care usor pot fi considerate sfaturi pentru 2012:

1. Daca ai un loc de munca, asigura-te ca ti-l poti mentine si incearca sa cresti in cadrul companiei. In conditiile actuale pe piata muncii, atat interna si internationala, e foarte greu sa gasesti un job nou si poate si mai greu sa-l pastrezi pe cel pe care-l ai. De aceea, fiind sfarsitul de an, fa o scurta analiza a lui 2011, vezi ce ai facut bine si ce ai putea imbunatati si treci la treaba. Daca nu te descurci singur, apeleaza la un consultant - fie ca e consilier in cariera - Madalina Uceanu (www.careeradvisor.ro), fie ca este consultant de imagine - Daniela Caia (https://www.facebook.com/people/Daniela-Caia/1401980570) sau Carmen Okabe (http://www.carmenokabe.ro/), coach - Madalina Uceanu, Mihai Stanescu (http://www.mihaistanescu.ro/) sau Andreea Elefteriu (http://www.ringdevelopment.ro/), cu siguranta poti obtine sfaturi pretioase pentru cariera ta.

2. Incearca sa fii printre preferatii sefului. Cateva idei pe care le poti pune in practica in atingerea acestui obiectiv :

• Tine-ti seful informat in mod constant, cu siguranta nu ii vor placea “surprizele”;
• Nu ii da termene limita, liderilor le place sa aiba timp de gandire;
• Consulta-ti superiorul doar in probleme pe care chiar nu le poti rezolva singur;
• Spune-i tot, nu evita aspectele negative, fii sincer;
• Da-i macar trei solutii pentru fiecare problema, este mai simplu pentru el sa aleaga, potrivit Trainart (http://www.trainart.ro/).

3. Daca ai deja un job, nu esti foarte multumit si vrei altul mai bun, gaseste-l pe acesta din urma inainte sa renunti la primul. Nu poti stii niciodata cu certitudine cat iti va lua procesul de recrutare, poate dura chiar luni de zile. Ai cu ce sa te intretii?

Nu pleca de la actualul loc de munca fara sa ceri recomandari si referinte. Nu-ti garanteaza un loc de munca, dar sunt de mare ajutor.

4. Daca nu ai job, orienteaza-te in piata de la inceputul anului si, eventual, incearca reconversie profesionala. O limba straina, “exotica” (slovaca, mandarina, suedeza, daneza etc.), iti poate asigura un job bine platit, ia in considerare invatarea uneia daca alta reorientare in cariera ti se pare dificila.

Cateva intrebari cand pornesti in cautarea unui job: stii sa-ti faci un CV profesionist? Stii sa te vinzi la interviu? Stii cum sa te imbraci, ce atitudine sa ai, cum sa raspunzi la anumite intrebari? Rapunsuri gasesti pe www.portalhr.ro, www.hipo.ro, www.trandafirescu.net.

5. Vrei o marire de salariu? Trebuie sa iti depasesti atributiile obisnuite, de rutina, prin realizarea lor inainte de termen, cu buget mai mic, la o calitate mai buna, cu impact mai mare pe termen mediu sau lung. De asemenea, cand intentionezi sa soliciti o majorare de salariu este important sa iti sporesti valoarea, sa lucrezi la brand-ul personal, sa-ti consolidezi pozitia, sa castigi respect si loc la masa "greilor". Cum faci toate astea? Citesti mult, te informezi, te conectezi cu oameni care te pot ajuta sa cresti, de la care ai ce invata, te duci la evenimente care te expun din punct de vedere profesional, investesti timp, rabdare si bani in dezvoltarea ta, vii cu propuneri si idei realiste si obiective, esti deschis, corect si onest.

6. Ce greseli trebuie sa eviti? Bineinteles, lipsa rezultatelor. Nimeni nu vrea sa plateasca angajati care nu isi fac treaba, potrivit Manpower (www.manpower.ro).

Absentele repetate, intarzierile la locul de munca, nerespectarea deadline-urilor si a promisiunilor. Cu siguranta de evitat, pentru ca stirbesc credibilitatea, iti dau o nota personala foarte proasta si nu-ti aduc niciun beneficiu pe termen lung.

7. Indiferent de miza pusa in joc, trebuie sa dovedesti, indiferent de domeniul de activitate, ca esti cel mai bun. Talentul fara multa munca si pasiune nu va da niciodata rezultate. Daca vrei sa produci ceva bun, oricine o poate face; daca vrei sa produci cel mai bun produs, atunci trebuie sa existe ceva care sa faca diferenta. Si tu esti cel care detine secretele.

8. Respecti regula 90/10? Daca vrei sa ai succes, trebuie sa produci 90% si sa consumi 10%.

9. Vrei schimbari peste noapte? Putin probabil sa se intample. Seteaza-ti asteptari realiste, altfel vei fi dezamagit daca lucrurile nu se vor intampla cum ti-ai dorit.

10. Nu intreba niciodata "Ce poate face compania pentru tine?". Intrebarea corecta este: "Ce poti face tu pentru companie?" pentru ca aceasta sa te recunoasca ca pe un adevarat jucator si sa te implice din ce in ce mai mult in proiectele sale.

11. Gaseste-ti un mentor. Daca poti gasi "o stea" sa te calauzeasca, sa te indrume si sa-ti dea idei, fii recunoscator si "fura" tot ce poti. Daca tula randul tau esti luat drept mentor, profita de ocazie si improspateaza-ti drumul profesional.

12. "Network forever" - e foarte important sa fii conectat, sa dai si sa obtii informatii, sa schimbi idei si opinii.

13. Consideri ca e momentul sa te lansezi ca antreprenor? Gandeste-te foarte bine, planifica-ti pasii, ia in considerare toate plusurile si minusurile. Nu e simplu si nu te astepta ca vei face ceea ce-ti place, vei avea si timp si banii vor cadea din cer...

14. Joaca corect si cinstit. Viata te prinde daca trisezi.

15. Citeste, du-te la filme, plimba-te cat mai mult si cat mai des, ia pauze scurte sa stai de vorba cu oamenii din jurul tau, zambeste, multumeste, lauda, observa, gandeste, pretuieste, iubeste, danseaza, viseaza, cladeste..... Iti doresc sa ai timp pentru toate acestea si pentru multe altele in 2012!!!

D...D...D...

2011-12-21T12:31:00.003+02:00

La ce va ganditi cand vedeti cei trei "D"?

La "dragoste"? Putini sunt cei care mai stiu sa o ofere, in mod neconditionat si altruist, si mai putini sunt cei care stiu sa o primeasca, din pacate din ce in ce mai putini cei care stiu sa o pretuiasca. Am crezut intotdeauna ca dragostea este un sentiment inaltator, care te face sa muti muntii, sa ai fluturi in stomac si sa te bucuri de fiecare secunda a existentei....dragostea sta la baza existentei noastre ca oameni, ea trebuie sa ne faca mai buni, mai puternici, mai responsabili. Cati dintre noi mai stim insa sa o recunoastem, sa o simtim si sa o daruim mai departe?

La "durere"? Poate, mai ales ca anul acesta pentru foarte multi oameni a fost foarte greu.

La "despartire"? Da, ne despartim, din pacate, de multi oameni dragi pe tot parcursul vietii. Si chiar daca nu toti au facut parte din familiile noastre sau din cercul nostru de prieteni, au facut parte din vietile noastre. Si ii regretam.

La "dorinte"? Ne dorim, zilnic, diverse lucruri - pentru noi personal, pentru copii, pentru familie, pentru echipa, pentru prieteni, colegi.....in ce masura ajung ele sa se indeplineasca tine de fiecare in parte si la cat de realiste sunt dorintele noastre. Dar toti ne dorim, cu siguranta, ca ele sa devina realitate la un moment dat.

Eu m-am gandit la "Divort. Demisie. Dans...".

Sunt trei "D"-uri foarte la moda zilele acestea, pentru ca ne place mai mult sa renuntam decat sa luptam cu toate armele, cu ambitie si cu convingere. E mult mai usor sa renuntam, este adevarat. Dar numai daca stam sa ne gandim la ce castigam daca ramanem in picioare, lupta in sine devine un scop.

Si daca "Divortul" si "Demisia" sunt strans legate de lipsa de intelegere, lasitate, lipsa de maturitate, lipsa de comunicare, frustrari acumulate in timp, prea multe responsabilitati, lipsa recunoasterii, lipsa implicarii, lipsa motivarii, prea multa presiune, prea putini bani, prea multa munca, cuvinte urate, minciuni, dorinte si drumuri diferite, diferente de opinii.... si altele de acest gen, ne mai ramane "Dansul", ca si ultima speranta care salveaza situatia pentru a nu ajunge la un alt "D" - Disperarea.

Nu trebuie neaparat sa-l practicam, putem sa-l urmarim, si uneori e mai mult decat suficient. Pentru ca in dans, ca si in orice alta arta, se aduna toate sentimentele si toate refularile, inclusiv cele mentionate mai devreme, pentru ca intr-adevar acesta sa ajunga acolo unde poate atinge o coarda sensibila si sa ne faca sa vibram. Dar "Dansul", comparativ cu celelalte, are si componente de gingasie, frumusete, iubire, daruire, sentimente care-l fac sa rezoneze cu cei care-l practica si cu cei care-l urmaresc.

Trei "D"-uri care pot parea diferite, dar sunt, totusi, atat de asemanatoare....

2011 - complet diferit

2011-12-20T16:48:00.000+02:00

Nu-mi sta-n fire sa nu duc lucrurile la bun sfarsit, si nu abandonez niciodata, in mod special atunci cand sunt ferm convinsa ca am dreptate.

Daca m-ai intreba cum a fost 2011 pentru mine? Ti-as raspunde, fara sa stau prea mult pe ganduri, ca a fost un an foarte greu, cu foarte multe provocari, din toate punctele de vedere, si complet diferit de toate celelalte.

Am crezut ca am ajuns la 35 de ani si ca nu mai exista nimic sa ma surprinda sau sa ma puna pe ganduri. Ziua de azi insa mi-a contrazis toata strategia si mi-a distrus toate argumentele.

Mi-as dori sa spun ca am avut un an foarte bun; cu siguranta nu a fost cel mai bun, dar a fost un an bun. Imi doresc, insa, sa se termine.

A fost un an in care am avut parte de multe bucurii, dar si de mari dezamagiri. Am invatat mult si imi doresc sa fi invatat si sa fi facut mult mai multe decat am reusit pana in acest moment. Nu cred ca trebuie sa facem nimic din obligatie, dar cred ca avem cu totii o datorie sau mai multe de platit pe acest pamant, iar eu cu siguranta am mai multe.

Mi-as fi dorit sa nu mai cred atat de mult in oameni si in bunatatea lor naturala. Dar vreau sa cred ca ne nastem, fundamental, buni. Si ca experientele si oamenii ne fac sa ne schimbam, de cele mai multe ori, in rau. Desi ar trebui sa mai invatam, uneori, sa spunem si nu.

2011? Vreau sa ramana din el numai ce am castigat, din toate punctele de vedere, si sa dea stafeta lui 2012. Nu e o nota pesimista, nu cred in mari transformari pentru 2012, mi-am setat asteptarile mult mai realist si mai obiectiv.

2011? Te trec, deja, la trecut.

2012 - privesc, cu seninatate si optimism, catre un nou inceput. Ceea ce iti doresc si tie, Cititorule!

Shall we dance?

2011-11-07T12:54:00.000+02:00

"Don't say anything and don't think."

Poate e bine uneori sa facem si asta...cate momente de acest gen ati avut in viata pana acum? In care ati tacut si nu ati gandit, in care nu ati aruncat cu cuvinte, in care nu ati reactionat, nu ati vociferat, nu ati etichetat sau judecat pe cineva? In care ati inteles din priviri ca e bine sa faceti o mica pauza, in care ati inteles ca uneori ne putem intelege si fara cuvinte?

Azi de dimineata, venind inspre serviciu si facand un rezumat al vietii mele de pana acum, ma gandeam ca de multe ori omul este judecat in timpul vietii pentru ceea ce nu face si admirat dupa ce moare pentru ce a facut. Cand deja e cam tarziu...

Ne place atat de mult sa fim categorici, sa punem etichete celor din jurul nostru, sa fim vehementi in a-i comenta, in a-i barfi, in a pierde vremea creionand despre altii, cand vietile noastre se scurg, anost, pe langa noi. Cine ne da acest drept? Si de ce o facem? Intrebarea este retorica, bineinteles. Mai ales in conditiile in care unii oameni au o placere morbida in a-i face pe ceilalti sa se simta inferiori si se simt extraordinar in momentul in care ii vad la pamant - chiar ii ajuta sa se mai tavaleasca putin in loc sa le intinda o mana de ajutor. Dupa ce principii si valori functionam, oameni buni?

La fel ma gandeam ca de o gramada de timp femeile vor egalitate cu barbatii. Sa ne intelegem - egalitate sub ce forma? Am dovedit ca ne pricepem sa facem de toate. E un razboi perpetuu pe care eu personal nu-l inteleg. Cred ca ar trebui sa ne concetram sa fim din ce in ce mai bune in orice ne propunem sa facem, nu neaparat sa fim la fel de bune ca barbatii sau mai bune decat ei. Criterii de a ne diferentia vor exista intotdeauna si nimeni nu va putea schimba asta vreodata. Si nici nu cred ca ne dorim asta, nu?

La ce ne-ar ajuta sa fim declarate invingatoare intr-o asemenea batalie? E vorba doar de orgoliul personal? Mare pacat sa ne irosim mintile, nervii, creativitatea si tot ce e frumos in noi pentru un astfel de motiv. Provocarea e cu atat mai mare cu cat oamenii sunt mai diferiti.

Dansam, Domnilor? Daca viata ar putea fi interpretata ca un nesfarsit tango, in care totul este un joc al completarii, simtirii, pasiunii, intelegerii, in care partenerii lasa de la ei pentru rezultatul spectaculos, in care totul se imbina armonios si in care unul nu poate fara celalalt, poate am reusi sa intelegem ca se poate si "impreuna", si nu numai "unul impotriva celuilalt". Am intelege, sunt convinsa, ca desi suntem unici din punct de vedere genetic, nimeni nu ne confera titlul de "centrul universului" atunci cand ne nastem. Am intelege, din ce in ce mai bine, ca nu exista manuale sau pastile care sa ne trateze de egocentrism, prostie, absurditate, indolenta, nesimtire, delasare, egoism si altele din aceeasi familie.... am intelege ca numai de noi tine sa luptam cu ele. Am intelege de ce a fost deschisa cutia Pandorei...si de ce Speranta moare ultima!!!

Deci .... dansam, Domnilor?

Viata nu e facuta din petice

2011-07-26T12:33:00.000+03:00

Cand am inceput sa construiesc acest blog mi-am promis ca o sa-i fiu fidela si nu prea am respectat promisiunea. Nu pentru ca nu as fi vrut, ci pentru ca mereu a fost ceva sau cineva mai important care mi l-a luat de pe lista de prioritati. Nici acum nu promit ca situatia se va schimba dramatic in ceea ce-l priveste, dar promit ca voi incerca.

Azi am ajuns la o concluzie foarte trista.... de fapt la aceasta concluzie am ajuns mai demult, dar de-abia acum am deschis ochii mari si am realizat ca asa este - viata nu poate fi un sac peticit. Lipesti, lipesti, si pana la urma tot se destrama. Viata nu se cladeste pe nisip, asa cum nici castelele pe nisip nu dureaza mult in timp... visele fac parte din viata, o fac mai frumoasa, toti avem dreptul sa visam, dar viata nu e construita pe ele.

Ca la orice constructie, baza trebuie sa fie solida, puternica, temeinica. Cu cat este mai puternica, cu atat dainuie mai mult in timp. La fel suntem si noi, oamenii - daca fundamental suntem construiti si educati, piatra cu piatra, cu responsabilitate, cu dedicare, cu implicare, cu dragoste, cu atat faptele, vorbele, comportamentul si atitudinea ne vor duce pe drumul cel bun si ne vor diferentia de ceilalti. Daca ni s-a luat o parte din suflet, nu avem de unde sa luam un petic sa o inlocuim; ne-am pierdut increderea, niciun petic, niciodata, nu ne-o va reda. Am fost raniti, dezamagiti, intristati, loviti? Credeti ca are vreun petic puterea sa repare durerea ramasa in suflet?

Sunt oameni care trec usor de la o stare la alta, sunt oameni reci, care stiu sa se fereasca de suferinta, sunt oameni care iti inchid usa desi nici macar nu ai incercat sa intri pe ea.... sunt oameni care trec prin viata noastra nelasand nimic in urma, sunt oameni de la care invatam, cu bune, cu rele, oameni dispusi sa mearga alaturi de noi, oameni care se pierd pe drum... sunt oameni pe care-i iubim, si care ne iubesc; sunt oameni pe care-i iubim, si care ne dezamagesc. Sunt oameni pe care-i ajutam, si ei arunca cu pietre...Zilnic punem petice acolo unde trebuie sa facem un compromis, pentru ca nu o putem lua intotdeauna de la inceput. Nu avem mereu taria sa spunem "Stop" si "De la capat". In fata vietii nu suntem toti la fel de puternici, pe unii peticele ne pot face fericiti, desi stim ca nu va trece mult timp si vor cadea...

De multe ori ma gandesc ca Murphy avea perfecta dreptate - "Nicio fapta buna nu ramane nepedepsita". La fel o prietena de-a mea spunea, la un moment dat, ca nu trebuie niciodata sa obosim facand bine. Si i-am dat dreptate, fiind o persoana buna din convingere. Si parerea mea este ca atunci cand faci bine, trebuie sa o faci neconditionat si complet altruist, pentru ca s-ar putea sa fi foarte dezamagit in cazul in care astepti ceva in schimb si nu vei primi niciodata nimic....Desi cunosc bine placa cu "esti proasta de buna", nu cred ca am invatat nimic din toate dezamagirile acumulate pana la varsta asta in acest sens. Pentru ca imi repet, ca o moara stricata, cand discut cu mine insami, ca nu numai ca nu pot face rau, dar nici nu ma pot opri sa fac un bine atunci cand pot sa o fac. Ce mi-a adus asta pana acum? Multe, foarte multe petice. Care, la un moment dat, vor ceda. Ce voi face atunci? Sper sa am taria sa o iau, cu putere si incredere, de la capat....

Cum stii?

2011-05-30T12:26:00.000+03:00

Cum stii cand si daca ai luat decizia potrivita?

Ultimele zile au fost pentru mine o incercare foarte puternica a nervilor. De cand ma stiu am avut un respect deosebit pentru medici si profesori, pentru ca se presupune ca au facut multa scoala, ca sunt niste oameni cu experienta vietii, ca au depus un juramant si ca rolul lor in societate este unul deosebit, ca ei contribuie la dezvoltarea noastra spirituala si armonioasa, cat si la alinarea suferintei.

Nu este prima oara cand ajung la Grigore Alexandrescu, spital de urgenta pentru copii. Dar va spun, cu mana pe suflet, ca este ultima. Dupa o ora si jumatate in care peste 15 copii, de diverse varste, vomitau, plangeau, se tineau cu mana de burtica, timp in care au venit, cu urgente, mai multi bebelusi care au avut prioritate, am decis sa plec la alt spital. Dar nu am plecat pentru ca sansele de a intra curand erau aproape nule, ci pentru ca la un spital care pretinde a fi de urgenta asistentele stateau si beau cafea si era un singur medic, sau cel mult doi, care sa consulte copiii. Am luat sau nu decizia potrivita sa plec?

Al doilea spital a fost Budimex, unde fetita mea cea mare care avea febra 39.5 si tusea de-i ieseau ochii din orbite a fost consultata de un medic rezident care a spus, simplu, ca nu e foarte grav. Si ne-a dat o lista intreaga de medicamente pe care, bineinteles, ca le-am cumparat. Ce era sa fac? Aveam o alta alternativa?

Acasa a tusit in continuu mai mult de doua ore, de credeam ca se rupe. Intreb din nou: am luat decizia potrivita? Dar ce puteam face altceva?

Unde sunt medicii de altadata, carora le pasa, care se implicau, care consultau asa cum trebuie, de dragul meseriei, fara sa astepte ceva in schimb, si mai mult decat atat, te tratau in mod responsabil? Acum, daca nu ai bani sa-ti faci asigurare privata, esti un om mort. Si ganditi-va care este segmentul de populatie care-si permite sa faca acest lucru....si mai mult decat atat, medicii de la privat nu sunt ei aceeasi de la stat? Indubitabil, ajungem la aceeasi concluzie - societatea in care traim e una de consum, unde nu conteaza marfa pe care o vinzi sau o cumperi atata timp cat faci profit. In acest caz, copiii sunt o marfa de calitate, ca se imbolnavesc mult mai des si sunt o mare sursa de profit. Si nu sunt decat niste cifre cuantificate si raportate in fiecare luna....

Intreb din nou - am luat sau nu decizia potrivita? Nici eu nu stiu ce sa raspund. Intr-o tara in care unii muncesc de dimineata pana seara sa plateasca niste taxe si impozite exorbitante la buget, intr-o tara in care toate sistemele sunt putrede, in care nu mai exista respect, intelegere, bun-simt, interes..... mai merita sa faci eforturi sa investesti in ceea ce-ti place si in ceea ce-ti doresti, mai merita sa visezi si sa speri ca lucrurile se vor schimba intr-o buna zi?

Povestea Valea Plopului, 26 martie 2011

2011-04-03T00:43:00.000+03:00

În spatele fiecărui copil şi în spatele fiecărei biserici se află o poveste; în ochii tuturor copiilor nu poţi citi decât bucurie atunci când îi iei în braţe, când le zâmbeşti, când îi iei de mână. În spatele fiecărei case sunt zile şi nopţi de muncă continuă, pentru fiecare farfurie de mâncare există o rugăminte de ajutor, pentru fiecare masă există o rugăciune.

Oamenii în Valea Plopului nu au timp să se plângă, pentru că toţi muncesc, împreună, să construiască ceva care să dăinuie. Oamenii din Valea Plopului nu cer, dar Dumnezeu e mereu prezent acolo şi le dă.

Când ajungi în Valea Plopului timpul se opreşte. Şi simţi că nu mai vrei să pleci, că eşti de acolo. Te gândeşti că în Valea Plopului e o mare de tristeţe. NIci pe departe. Oamenii zâmbesc, muncesc, învaţă, cântă, citesc, se joacă, pentru că toţi visează la o zi de mâine mai bună.

"Nu mi-aţi făcut şi mie poză cu Cireşica". "Cine e Cireşica?" întreb eu. "Văcuţa mea preferată, sunt tare mândră de ea." Simplu, sincer. Oameni frumoşi, curaţi, cu suflete mari.

În prima cameră descoperim mame cu bebeluşi - unii dormind, alţii mergând de-a buşilea, majoritatea murdari şi cu nasul plin de muci. Dorm câte 4-5 într-un pat, dar nu au timp să se plângă. Nici bani de medicamente, nici măcar o chiuvetă, doar un duş care de-abia merge, pe care trebuie să-l împartă mai mult de 20 de suflete.

Într-o altă cameră, care seamănă mai mult a pod, găsim mai mult de 15 paturi, unite între ele, o căldură infernală, două-trei bătrânele odihnindu-se, o mămică legănându-şi fetiţa de două luni lângă băieţelul de trei ani dormind. Sunt vreo 20 de femei, de toate vârstele, care împart o cameră. Casele lor arseseră şi Preotul Tănase, despre care toată lumea vorbeşte cu glasul tremurând de admiraţie şi cu lacrimi în ochi, le-a ajutat cum a putut. Am întrebat-o pe mămică dacă tatăl copiilor îi ajută. Nu-mi doream să aud răspunsul, dar l-am putut uşor presupune - nici nu-l interesează soarta lor, i-a abandonat.

Într-o altă casă auzim cântându-se "La mulţi ani". Intrăm şi vedem în jurul mesei, în faţa unei negrese de post, o mamă "socială" cu 11 copii. Doar trei sunt ai ei. O femeie tânără, blândă, curată, la fel ca şi copiii de care are grijă.

La Valea Plopului am redescoperit bunătatea, sinceritatea, credinţa, omenia şi puterea de a merge mai departe.

Am fost invitaţi la masă, la parastasul soţiei unui om mare, pe care am avut deosebita onoare să-l cunoaştem acolo. Avea ochii înlăcrimaţi, ca noi toţi, de altfel, când vorbea despre copii, despre preot, despre ce le lipseşte, despre ce s-ar putea face şi nu se face.

Valea Plopului e ajutată doar de oameni binevoitori şi de Dumnezeu. Autorităţile sunt mult prea ocupate să le pese.

Toţi cei care am mers acolo am făcut-o dintr-o mare dragoste de oameni.

Ţin să mulţumesc tuturor celor care s-au implicat în această acţiune, care au pus suflet şi ne-au ajutat cum au putut şi nu în ultimul rând echipei Securitas din toată ţara care a dovedit înca odată că "Omul sfinţeşte locul" şi că nu contează ce spui că faci sau vei face, ci ceea ce faci de fapt.

Despre responsabilitate sociala

2011-03-01T12:44:00.001+02:00

Am fost rugata sa particip la un bilant al anului 2010 referitor la companiile care s-au implicat in campanii de responsabilitate sociala. Si cu cea mai mare placere am raspuns pozitiv pentru simplul motiv ca in tara aceasta minunata in care traim, daca fiecare dintre noi ar face ceva pozitiv, daca fiecare s-ar implica mai mult, totul ar merge mult mai bine. Cred cu tarie in astfel de initiative si apreciez faptul ca multe companii au astfel de proiecte.

Intrebarile primite la care trebuie sa dau un raspuns sunt:

1. Care sunt primele 3 companii pe care le apreciezi cel mai mult pentru cum s-au implicat in societate in 2010 si de ce?

Vodafone prin contributia substantiala la "Habitat for Humanity"

Nokia prin aportul in programul "Let's Do It, Romania"

Petrom cu minunatul proiect "Tara lui Andrei"

De ce acestea trei si nu altele? Pentru ca sunt printre cele care au aratat cu adevarat ca le pasa, ca isi doresc sa se implice fara a astepta ceva in schimb, pentru ca au castigat o multitudine de adepti, ca au avut campanii de bun simt si au fost extrem de organizati, pentru ca au avut un scop pe care si l-au atins, pentru ca au motivat oamenii si au scos ce este mai bun si mai frumos din ei.

2. In ce masura marile companii au raspuns in 2010 asteptarilor tale in privinta implicarii in societate?

(te poti referi atat la ce au facut bine, cat si la ce au facut gresit sau la ce nu au facut, desi ar fi trebuit)

Nu sunt in masura sa judec daca ce s-a facut a fost facut bine sau rau. Ceea ce insa pot spune este ca sunt foarte multe companii care pot face, cu siguranta, mult mai mult si altele care nu fac nimic si pentru care puterea voluntariatului sau a implicarii nu conteaza. Pentru oamenii care au cu adevarat nevoie de ajutor, orice efort binevoitor are un efect miraculos si devine chiar salvator.

3. Ce asteptari ai de la companii in privinta responsabilitatii sociale pentru 2011?

(te poti referi la: cauzele pe care vrei sa le sustina, modul in care ar trebui s-o faca etc.)

Sa devina mai.... responsabile, mai constiente de impactul pe care il poate avea o mana intinsa la nevoie. Aici vorbim si de o implicare morala, de ajutorul oferit, pana la urma, societatii in care traim si in care ne dorim sa traim mai bine. Cum o putem face daca nu punand umarul?

4. Ce esti dispus sa faci pentru a le stimula pe companii sa fie mai responsabile in 2011?

(in contextul crizei economice, ne intereseaza daca esti dispus sa recompensezi companiile care se implica in rezolvarea unor probleme sau sa le sanctionezi pe cele care nu o fac).

Oricine poate deveni sustinator al campaniilor sau companiilor care desfasoara astfel de campanii. Eu sunt un sustinator infocat al tuturor companiilor care fac ceva pentru imbunatatirea conditiilor in spitale, pentru copiii orfani sau bolnavi, pentru cei care traiesc in conditii mizere, pentru cei care sustin si promoveaza educatia la orice nivel si prin orice mijloace.

Cred ca prin simpla aliniere la mesajul acelor companii pot recompensa. De sanctionat, cum am mai spus, nu sunt eu in masura sa o fac. Si nu stiu daca responsabilitatea sociala poate constitui o obligatie pentru cineva. Atunci cand te implici intr-un astfel de proiect o faci din dorinta de a fi aproape de oameni, de suferintele acestora, si de a-i ajuta, si in niciun caz din obligatie.

Povestea Evei Maria

2011-01-31T16:16:00.000+02:00

Nu e nimic fenomenal, o sa spuneti. Copii bolnavi sunt peste tot, oameni bolnavi intalnim in fiecare zi, la stiri vedem si auzim mii de cazuri de copii abandonati, fara nici-o sansa, bebelusi aruncati pe strada, care nici macar nu au apucat sa deschida ochii... suntem cu totii direct responsabili de actiunile noastre. Suntem cu totii implicati in a oferi o sansa la viata acelora care mai pot spera la ea. Suntem cu totii datori sa facem ceva! Si atunci cand putem sa facem ceva, haideti sa si facem, nu doar sa spunem.

Eva Maria e un alt suflet cuprins de speranta. Haideti sa transformam visul ei de a ajunge mare in realitate si sa o ajutam sa traiasca. Nu are nevoie decat de vointa noastra pusa in practica...

Povestea Ralucai

2010-11-11T15:54:00.000+02:00

POVESTEA RALUCAI

scrisa de Gabriela Duma – Specialist Resurse Umane - Securitas Services Romania

Povestea pe care incerc sa o dezvalui astazi s-a derulat in luna mai a acestui an. Era o forfota mare in cadrul companiei si din dorinta de a reorganiza Departamentul de Marketing s-a postat pe un portal de joburi un anunt care anunta cu mare valva dorinta de a ne creste echipa cu un membru destoinic in arta comunicarii.

Dupa doua zile CV-urile au inceput sa “curga” si cu greu am facut fata valului de aplicanti, deoarece numai eu ma ocup de selectare si recrutare pentru acest tip de pozitii. Aplicantii trec de primul pas doar daca in urma discutiilor purtate cu ei consider ca sunt aproape de ceea ce ne dorim. Dar sa ne intoarcem la momentul zero in care pe biroul meu erau asezate in ordine aproape o suta de CV-uri care asteptau cuminti sa fie rasfoite. Cu ochelarii pe nas am inceput sa marchez informatiile care imi starneau interes si incet, incet am reusit sa parcurg oceanul de informatii si sa aleg 20 de persoane care pareau a fi potrivite.

A doua zi, eu plina de entuziasm (am uitat sa precizez faptul ca imi place foarte mult ceea ce fac) am luat telefonul in mana si am pornit la atac. Dupa aproximativ doua ore si jumatate avem programari pentru primul inteviu la 19 dintre persoanele selectate. Urmau doua zile de foc, doua zile de maraton efectiv pentru ca la sparsitul saptamanii sa pot prezenta o lista scurta cu doua, maxim trei persoane care merg mai departe si sunt prezentate Directorului General.

Consultanta in relatii publice, marketing si comunicare specializata in relatii cu presa, evenimente, petreceri, teambuilding, nu este o munca tocmai usoara si trebuie sa ai un simt al perceptiei foarte dezvoltat, in plus trebuie sa fii maestru in comunicare, sa fii intodeauna pregatit si sa ai raspunsurile in buzunarul de la piept. Cele doua zile s-au scurs si avem o lista scurta. Lista mea cuprindea trei nume, doua fete si un baiat aveau pregatirea si calitatile pe care le creionasem in profilul creat pentru acel post.

Dar problema nu se finalizase, era abia la inceput, iar eu trebuia sa dau explicatii pentru alegerile facute, asa ca vineri dimineata, inarmata cu argumente serioase, am prezentat sefei mele lista scurta. Dupa prezentarea fiecarui candidat cu stangacie am adaugat:“Raluca, fata de numai 32 de ani care a acumulat punctajul cel mai mare, este tintuita in scaunul cu rotile de la varsta de 5 ani, ca urmare a unui accident auto”.

Atunci ochii sefei mele cautau un raspuns, iar eu am continuat: “Am ales-o pentru ca este pregatita, are experienta, si cred ca planurile si proiectele despre care mi-a vorbit in cadrul interviului sunt de-a dreptul uimitoare”. Pentru o clipa nici una dintre noi nu a mai spus nimic, parca ne gandeam ca nu este potrivit sa mai vorbim despre acest aspect, dar totusi il consideram esential.La finalul discutiei am avut un singur raspuns. Da, Raluca merge mai departe. Si a mers.

In saptamana imediat urmatoare am solicitat celor trei candidati prezenta la cel de-al doilea interviu in cadrul caruia erau supusi la proba practica. Totul s-a derulat asa cum ma asteptam, cei trei candidati s-au descurcat foarte bine, dar dintre toti proiectul Ralucai era cel mai “insufletit”. Modul in care a raspuns intrebarilor adresate, solutiile pe care le oferea si pliantul pe care l-a creat erau cu totul speciale. Eu eram hotarata sa imi mentin punctul de vedere si sa ii acord Ralucai punctajul meritat si sefa mea era de aceeasi parere vazand modul in care s-a descurcat tanara la proba practica.

A venit si ziua X, zi in care i s-a prezentat Directorului General lista finala in care erau inscrise doar doua din cele trei nume: Raluca si Eugen. Asa cum obisnuia, Directorul General ne-a invitat la o discutie in care sa argumentam alegerea facuta, asa ca i-am aratat testele si i-am prezentat fiecare dintre noi motivele pentru care am facut acesta alegere, dupa care i-am prezentat si situatia delicata in care se afla Raluca.

Care credeti ca a fost reactia? Una foarte fireasca si naturala, spun eu, pentru ca Raluca este astazi colega noastra si desi poapte pentru unii pare nepotrivit, o persoana tintuita in scaunul cu rotile poate promova si poate aduce solutii extraordinare pentru a strange informatii cu privire la miscarile din piata locala si la promovarea serviciilor pe care le oferim. Cat despre comunicare, e o fata de nota 10 plus, cocheteaza cu presa locala si strecoara informatii despre reusitele noastre folosind toate canalele sociale si media posibile.

A fost o experienta unica care a ajuns sa fie filozofia mea de viata: “Ca sa alergi nu trebuie sa ai picioarele sanatoase, ci sufletul plin de dorinta de a pava un drum pe care altii vor putea merge”. Aceasta este povestea care a adus zambetul pe chipul frumos al Ralucai si o confirmare pentru toti cei care se indoiau si considerau ca alegerea este nepotrivita.

NUME

2010-10-21T14:41:00.000+03:00

Ieri am avut deosebita placere sa-l cunosc personal pe Mihai Stanescu. Asa cum este el, coborat din blog, facebook, LikedIn si alte social media. Un om cald, foarte prietenos, modest, extrem de cultivat, care te fascineaza de cum deschide gura. M-a cucerit cu convingerea cu care vorbeste si cu pasiunea pe care o arata.

Am aceleasi cuvinte despre Madalina Uceanu, Mihaela Feodorof, Eddie Ezeanu, Tincuta Baltag, Andreea Elefteriu, Mihaela Berciu, Dragos Bucurenci, Cosmin Alexandru si alti maestri in meseria lor, sa ma scuze cei pe care i-am omis.

Pentru unii nu sunt decat niste NUME. Pentru mine insa ei fac parte din elita si cultura Romaniei, oameni care muncesc cu drag si din convingere, din pasiune, din dorinta de a cladi ceva frumos, bun si solid. Oameni care degaja bucurie, optimism, energie, suflet. Oamenii acestia au ceva ce multi cauta o viata si nu reusesc sa obtina - au trairea clipei, fericirea succesului obtinut cu multa truda si multe eforturi, au speranta ca ceea ce fac schimba sau va schimba ceva pentru oamenii din jur.

Nu cred ca le pot multumi suficient pentru experientele pe care ni le impartasesc si la care devenim, implicit, partasi. Si nu cred ca exista cuvinte care sa le multumeasca suficient pentru ceea ce fac zi de zi, caramida cu caramida, pas cu pas...

Eu le doresc tuturor mult curaj, multa intelepciune si putere sa treaca peste toate barierele (culturale, de mentalitate, financiare, educationale etc.) si sunt extrem de mandra ca fac parte din bagajul lor de prieteni.

Nu vreau

2010-10-18T18:27:00.000+03:00

"I just don't want to die without a few scars". (Fight Club)

Mi-a placut mult de tot chestia asta....cum trecem prin viata nepatati, fara urme, fara chinuri, fara durere, fara tristete, fara cicatrici (de oricare ar fi ele), fara lacrimi? Nu stiu daca exista o viata de om care sa nu fi avut parte de cel putin una dintre cele de mai sus, daca nu chiar de toate...din pacate. Si nu se intampla numai din vina noastra. Suntem zilnic supusi destinului si unor fenomene externe pe care nu le putem controla si cu siguranta pe care nu ni le dorim, de cele mai multe ori.

Cred ca ceea ce a vrut Brad Pitt sa spuna mai sus se referea la faptul ca daca nu ai parte de astfel de evenimente inseamna ca traiesti degeaba. Nu pot spune ca sunt intru totul de acord, dar tind sa ii dau dreptate celebrului actor.

Desi sustin sus si tare ca nu mai vreau experiente nefericite (desi am avut mult de invatat din ele), nu vreau rautati, nu vreau minciuni, nu mai vreau sa fiu pacalita de nimeni (fie ei colegi, autoritati, guvern si altii....); nu vreau singuratate, nu vreau plictiseala, nu vreau papagali in jurul meu; nu mai vreau prostie, ura, razbunare, cruzime; nu mai vreau copii abandonati, bolnavi, singuri; nu mai vreau parinti care mor in bratele mele; nu mai vreau lacrimi de dragoste sau de dor; nu mai vreau rani in suflet, nu mai vreau sa cad, nu mai vreau sa strig (decat de fericire!!!); nu vreau sa fac nimic din obligatie, nu vreau sa tac daca trebuie sa vorbesc; nu vreau sa vorbesc daca trebuie sa tac; nu vreau umilinta, nu vreau tragedie, nu vreau suferinta, nu vreau abuz, nu vreau hartuire, nu vreau violenta, nu vreau furturi, nu vreau agresiuni, nu vreau oameni care mor absurd.

Si desi le-am avut pe toate in viata mea, unele rani s-au cicatrizat, altele nu. Dar urmeaza, probabil, si ele. Si nu cred ca as fi ajuns unde sunt fara sa le am. De fapt nu vreau decat sa spun ca nu-mi pare rau si sper ca intr-o zi sa-mi dau seama ca nu poti "trai"viata fara ele!

Decizii

2010-10-04T18:03:00.000+03:00

De multe ori m-am intrebat chiar eu de ce am luat o anume decizie, desi stiam foarte clar ca luasem decizia potrivita. In general mi s-a adeverit ca rezultatul unei decizii potrivite nu se vede imediat, ci la un interval de timp dupa implementarea ei.

Nu de putine ori am actionat sau reactionat instinctual, fara sa cantaresc foarte bine faptele, ci bazandu-ma pe acel al saselea simt pe care se pare ca totusi il posed. Si, fara falsa modestie, tot de atatea ori am avut de castigat. Uneori pe moment, alteori mult mai tarziu....si de fapt nu asta conteaza?

Cand e vorba de concediat oameni e imposibil sa o faci instinctual si in 99% din cazuri trebuie sa ai argumente palpabile. Masurabile. Concrete. Ei bine, am doua cazuri in care decizia s-a bazat 50%-50%. Intai am simtit ca fac bine ce fac, pe urma am adunat probele. Stiu ca poate nu va suna prea corect, dar cei care au trecut prin astfel de experiente ma inteleg, cu siguranta.

Si din nou, decizia a fost cea corecta.

Nu vreau sa scot in evidenta faptul ca deciziile mele au fost corecte, ci ca de multe ori se intampla sa simtim anumite lucruri, sa nu ducem pana la capat ce ne propunem si sa regretam pe urma ca nu am facut-o. Desi se adevereste ca ar fi fost bine....

Pe de alta parte nu este o regula general valabila, dar eu cred cu tarie in ea, pentru ca mi s-a certificat in timp ca instinctul meu nu ma inseala. Si in fond trebuie sa fim responsabili si sa traim cu deciziile noastre. Bune, rele, atata timp cat ni le asumam...

Oricum, eu fiind o optimista incurabila si gandindu-ma in fiecare zi ca viata merita traita, incerc sa-mi canalizez energia pozitiva spre decizii constructive. Mergem mai departe, sarind peste hopuri, suind, coborand, rostogolindu-ne, panicandu-ne, pentru ca merita. Si pentru ca trebuie sa avem curaj - sa ne dorim, sa gandim, sa punem in practica, sa cerem, sa dam, sa iubim.... e vorba numai de ce ne dorim cu adevarat si de ce simtim. Si de ce decidem sa facem cu viata noastra.

Mi-e rusine

2010-08-17T20:42:00.000+03:00

Nu stiu daca sunt amortita de oboseala, dupa un weekend plin, o zi de luni.... ca o zi de luni, o zi de marti cu trezire la 5 dimineata, hranit bebe, plecat spre Pitesti, tinut curs cu 20 de oameni, intors seara...sau amortita de durere. Simt cum ma scufund intr-o stare in care nu stiu ce sa fac - sa sparg ceva, sa strig sa ma auda cerul sau sa plang pana imi trece. De tot.

Mi-e rusine de Romania. Mi-e rusine de toti cei care nu fac nimic pentru a fi oameni. Mi-e rusine de educatia pe care am primit-o si pe care nu o mai regasesc decat in firimituri pe ici, pe colo. Mi-e rusine de toate sistemele din tara aceasta atat de frumoasa si buna candva....mi-este groaza de ce va aduce clipa urmatoare. Imi doresc sa fiu optimista, sa gandesc pozitiv, dar cand vad atata nedreptate in jurul meu ma gandesc ca si din partea mea ar fi tare nedrept sa fiu astfel. Si cum nici-o fapta buna nu ramane nepedepsita...

Mi-e rusine pentru toti oamenii buni si frumosi care mai au inca speranta si incearca sa construiasca si sa cladeasca in jurul lor.

Mi-e rusine de Romania si de toate tragediile care se intampla sub ochii nostri si pe care atat de simplu am putea sa le impiedicam daca am fi mai responsabili, mai umani, mai buni, mai implicati si mai constienti de consecintele actiunilor noastre.

Mi-e rusine si teama pentru Romania.

Va rog mult, spuneti-mi ca nu am dreptate. Spuneti-mi ca Dumnezeu are un plan maret pentru noi. Spuneti-mi ca bebelusii care au murit la Maternitatea Giulesti aveau o misiune de indeplinit. Va rog, spuneti-mi orice. Poate reusiti sa ma convingeti sa imi fie mai putin rusine...

Vrei sa fii prietena mea?

2010-08-06T17:56:00.000+03:00

Imi aduc aminte cu foarte mare placere de anii de scoala cand veneau baietii si ne intrebau, timizi si rosii in obraji "Vrei sa fii prietena mea?". Iar noi pluteam de bucurie, nu stiam cum sa ne mai laudam ca ni s-a cerut prietenia, ca suntem si noi "in vizor", ca ne-a acceptat si pe noi "gasca"...

Anii au trecut si acum vezi aceste cereri de prietenie peste tot "I would like to add you to my list of...."; "friend request"; "please join...". Nu mai e nimic palpitant in aceasta cerere de "prietenie", care de la gestul admirabil si copilaresc si tandru, care se putea termina cu un pupic pe obraz si cu mana mea in mana lui, a devenit un gest pur virtual, de multe ori facut in scopuri nu tocmai ortodoxe si pe care de multe ori trebuie sa il refuzam din motive foarte obiective. Asta ca sa nu ne trezim cu mesaje de genul "imi place zambetul tau, iesim la o cafea?"....si acesta chiar e un mesaj frumos, pentru ca nu-mi permit sa va insir altele.

Oare trece timpul repede, sau schimbarea este foarte vizibila incat o poti resimti atat de puternic... amintirile mele din scoala inca nu s-au "uscat", sunt inca calde, parfumate si placute. Si mi-as dori sa le pastrez vii, ceea ce nu simt ca se intampla in mediul virtual.

De multe ori ne canalizam energiile in a trimite sau scrie mesaje peste tot in retelele noastre de socializare, dar nu transmitem mesaje directe catre oamenii pe care ii cunoastem direct, pe careii iubim si care sunt langa noi. Ne-am obisnuit sa scurtam comunicarea in detrimentul emotiilor, a sentimentelor, totul facem pe fuga si de multe ori superficial.

Cum ar fi sa fii cu omul iubit la cativa centimetri de tine si sa ii dai un sms sau un mail? Oare la asta vom ajunge?

Rugaciune

2010-07-16T20:09:00.000+03:00

Eram in drum spre Constanta cand vestea ca Madalina Manole s-a sinucis a cazut ca un traznet....intai am crezut ca e o gluma, dar in acest caz era extrem de proasta. Pe urma am schimbat postul de radio.... tot o voce trista, aceeasi poveste, acelasi final....din pacate nu era o gluma proasta, era cea mai trista veste pe care am auzit-o de cateva luni incoace....

Eram cu o colega de-a mea si nu indrazneam nici macar sa soptim. Mie imi treceau prin cap tot felul de lucruri, tot felul de intamplari, incercam sa gasesc ceva care sa ma scoata din starea de pasivitate in care intrasem.

Pe urma au inceput sa curga intrebarile....care au ramas si vor ramane fara raspuns. Cine putea sti ce se ascunde in sufletul acela tanar si frumos, in spatele aparentelor de femeie implinita, de mama fericita? Nu vom afla niciodata. Madalina Manole a dat pagina si a inchis cartea. Pentru totdeauna.

Cu ochii ingreunati de lacrimi, ramasi fara voce, cu mainile impreunate in rugaciune, cu sufletele pustiite, mii de oameni si-au luat astazi adio de la Madalina. Fata cu Parul de Foc a luat cu ea o voce minunata, un zambet fermecator si a lasat in urma o familie indurerata si un public consternat. Si un copilas care nu va mai avea cui sa-i spuna "Mama".

Sa dea Dumnezeu sa iti gasesti linistea, Madalina. Ma rog pentru tine, dar si pentru noi, cei ramasi, carora nu ne-a ramas decat minunata ta voce si amintirea. Si pentru toti cei care pleaca mult prea devreme...

Din viata

2010-07-05T17:49:00.003+03:00

Sambata am avut program de fete cu fetita cea mare - am fost la Shrek la Mall. Aproape doua ore a stat nemiscata, fascinata de lumea 3D a desenelor animate. A fost pentru prima oara cand a vazut un film la cinamatograf, pentru ca pana acum ma gandeam ca voi avea de furca cu nerabdarea ei...dar am ramas foarte placut surprinsa sa ii observ curiozitatea si rabdarea de care a dat dovada. Dupa-amiaza a culminat cu pizza si prajituri. Deh, a fost cuminte fata...

Cea mica a inceput sa mearga singurica... copacel, copacel, mai tinuta de-o manuta, mai sprijinita... dar vointa e de fier. Sa nu mai vorbim de cei "aproape" opt dintisori...si de "ta-ta". "tataie" si "ma-ma" zilnice.

Fata cea mare a inceput scoala de vara azi. Si dupa mai mult de 8 ore impreuna cu copiii, nu stia ce sa simta mai intai - oboseala sau incantarea.

Trece timpul. Nu stiu daca noi il ajutam pe el sa treaca sau el pe noi. Esential este ca sufletul sa fie plin - de dragoste, de putere, de curaj, de pasiune si dedicare. Si cel mai important este ca timpul petrecut sa fie de calitate - nu conteaza cu cine sau unde.... ci doar CUM!

Imaginea soferului. In Romania

2010-06-09T21:28:00.000+03:00

Cred din ce in ce mai tare ca la scoala de soferi ar trebui sa ne invete si bunele maniere la volan. Stiu ca poate spuneti ca daca nu ai cei sapte ani de acasa, nu te mai invata nimeni bunele maniere.... la o anumita varsta. Nu sunt de acord. Pentru ca sunt oameni care ma surprind in fiecare zi.... desi mi-am promis sa nu ma mai surprinda nimic. Cel putin nu evenimentele neplacute, care se produc la tot pasul, sau la fiecare frana, sau la fiecare acceleratie...unii oameni trebuie invatati ca exista niste reguli de buna purtare la masa, in mijloacele de transport, in tren, in avion, respectiv in trafic...

Cred ca urmatoarele reguli, cel putin voua, care cititi aceste randuri, vi se vor parea de mare bun simt. Unele apar si in materialele scolii de soferi, dar am impresia ca unii trec prin scoala asta asa cum trec fetele acelea 90-60-90 prin facultate.

- a nu se arunca hartii, peturi, sticle, servetele, coji de seminte, mucuri de tigara pe geamul masinii;
- a nu taia calea;
- a nu taia banda continua;
- a nu trece pe rosu;
- a nu trece pe galben, decat in caz de forta majora;
- a incetini la trecerea de pietoni;
- a opri la trecerea de pietoni;
- a opri la trecerea de pietoni mai ales cand trec parinti cu carucioare sau persoane in varsta;
- a te asigura cand ai cedeaza trecerea;
- a nu deschide geamul sa injuri soferita sau soferul care....
- a nu te da jos sa iei la bataie soferul sau soferita care...
- a nu da cu oua/rosii/cartofi..... in parbrizul celui care a parcat putin mai aiurea, dar ti-a lasat suficient loc sa iti misti masina;
- a nu bloca locul de parcare, mai ales ca majoritatea sunt platite;
- a nu parca in locuri nepermise;
- a nu parca in locuri destinate persoanelor cu handicap, decat daca ai unul care te indreptateste sa parchezi acolo;
- a nu asculta muzica la maxim, cu geamul deschis;
- a nu face semne obscene domnisoarei sau doamnei din masina de alaturi.

Si lista poate continua. Sunt convinsa ca soferul din tine va mai gasi astfel de spete.

25 mai 2010

2010-05-26T09:44:00.000+03:00

PROGRAM 25 MAI 2010

05.00 - trezirea

07.05 - avion spre Timisoara, cunoscut Cristi Chivu si Adelina - oameni foarte draguti, modesti si prietenosi; si intalnire cu un vechi si bun prieten....aeroportul pentru mine e locul unde te poti reconecta la trecut si cladi o posibila relatie de viitor

08.00 - ajuns cu bine la Timisoara

Rezolvat Timisoara - rapid si eficient

12.00 - plecat spre Arad

13.00 - o masa de pranz de vreo 2 ore, aproape de Nadlac, incheiata cu clatite cu mac si sirop de visine...ce bine se mananca in Ardeal, si ce oameni deosebiti; sa nu mai vorbim ca sunt niste gazde perfecte

18.00 - din nou aeroport Timisoara, bilete emise pentru 25 iunie in loc de 25 mai... rezolvat cu o penalizare de 40 de euro

In avion langa Monica Macovei - distanta, batrana.... ca justitia romana

20.00 - ajuns cu bine la Bucuresti, uitat laptop in autobuz. Gasit laptop, ajuns cu bine acasa.

In sfarsit somn!!!

Absenta

2010-04-20T21:25:00.000+03:00

Am lipsit putin de pe blog. Nu stiu cat i-am lipsit eu lui, dar el mie mi-a lipsit enorm. Avand in vedere ca este una din putinele mele surse de liniste...

Dar cred ca stiti bine cum e cand altii, mai mititei, depind de tine 100%. Mai ales cand sunt bolnaviori si trebuie sa ii veghezi non-stop. Nu ca in alte cazuri nu ar trebui sa ii veghezi.... nici pe departe. Nici nu stii ce te asteapta daca iti indrepti putin privirile in alta parte...Sa nu intram in detalii.

Multe lucruri s-au intamplat intre timp si, asa cum imi spunea o prietena, parca acest timp se comprima din ce in ce mai tare. Si parca eu nu mai fac parte din el, parca nu ma mai regasesc in el deloc. Am numai timp pentru altii si pentru altele. Pentru mine parca nu mai exista nici-o secunda.

Acum cateva luni, sa nu zic acum cativa ani, aveam timp pentru mine, dar si pentru mine in relatie cu ceilalti. Aveam timp sa vorbesc, sa ma intalnesc cu alti oameni, aveam timp de o cafea. Dar nici ceilalti nu mai au timp pentru mine. Fiecare isi vede de drumul lui, de experientele lui, fiecare isi vede de timpul lui. Nu mai exista intalniri decat de afaceri, nu mai exista un telefon pentru "ce faci", nu mai exista decat interese de "business". Am uitat parca sa fim prieteni. Am uitat parca sa intelegem, sa fim aproape, sa fim umarul pe care sa se planga.

Nu vreau sa dau vina pe criza, ca nu ar trebui sa aiba nici-o legatura, sau sa arat cu degetul inspre ceva sau cineva anume, dar parca de la un timp incoace am uitat sa fim buni, am uitat sa fim deschisi, sa radem, sa glumim. Cand cerem ajutorul toti ne percep ca fiind slabi si nu stiu ce sa faca sa se fofileze. Cand suntem onesti si spunem ce gandim ni se spune ca suntem duri si aroganti. Cand vrem sa ne facem treaba se gasesc "prieteni" care cauta nod in papura. Cand suntem prea scoliti vrem prea multi bani. Cand nu suntem scoliti nu ne vrea nimeni, ca nu suntem scoliti.

In ultimul timp am avut insa timp pentru acumulat experiente. Care mai de care mai negative si cu impact emotional foarte puternic. Sunt experiente care m-au schimbat, care mi-au schimbat radical modul de gandire, modul de abordare, care m-au intristat si m-au facut sa ma indoiesc, de multe ori, de ceea ce stiam pana acum. Experiente care insa m-au apropiat de familie, care ramane singurul sustinator de nadejde.

In ultimul timp am avut timp pentru dezamagiri, pentru frustrari si pentru singuratate. Si poate va intrebati cum se poate intampla asta in conditiile in care am familia in jurul meu. Ei bine, sunt momente pe care le petreci si singur, pe care din orgoliu sau din teama nu vrei sa le imparti cu nimeni.

Am avut timp si de o oarecare doza de optimism, de invatare, de adaptare, dar si de umilinta si rautate. Cate putin din toate. Cred ca am deschis o noua cutie a Pandorei. Dar in cazul meu speranta a ramas extrem de firava. Si de indepartata.

Stiu ca unii dintre voi se vor intreba ce mi se intampla. Ei bine, cand o sa aflu, o sa va spun. Pentru ca si pentru mine e un mister. Pana atunci...

MY COMFORT ZONE - By Author Unknown

I used to have a comfort zone where I knew I wouldn't fail.

The same four walls and busywork were really more like jail.

I longed so much to do the things I'd never done before,

But stayed inside my comfort zone and paced the same old floor.

I said it didn't matter that I wasn't doing much.

I said I didn't care for things like commission checks and such.

I claimed to be so busy with the things inside the zone,

But deep inside I longed for something special of my own.

I couldn't let my life go by just watching others win.

I held my breath; I stepped outside and let the change begin.

I took a step and with new strength I'd never felt before,

I kissed my comfort zone goodbye and closed and locked the door.

If you're in a comfort zone, afraid to venture out,

Remember that all winners were at one time filled with doubt.

A step or two and words of praise can make your dreams come true.

Reach for your future with a smile; success is there for you!

Frustrare, incertitudine si intrebari

2010-04-08T19:44:00.000+03:00

Vorbeam zilele trecute cu o prietena de-a mea, despre care am mai scris, al carei sot are multe datorii la jocuri. Si se pare ca inca mai face...

Fiind singure, a simtit nevoia sa planga pe umarul meu si sa imi impartaseasca lucruri pe care nu mi le spusese pana atunci. Sotul ei nu numai ca are nenumarate datorii la jocuri, dar a si batut-o. Si a si inselat-o.

Situatia mi s-a parut mai mult decat tragica. Vazusem si auzisem despre nenumarate cazuri de acest gen. Nimic nou sub soare, nu?

Cand vezi sau auzi despre astfel de lucruri la altii, speri si crezi ca tie nu ti se pot intampla niciodata. Iar cand ti se intampla instantaneu incepi sa te intrebi - "Dar oare eu am fost de vina? Eu am gresit? De ce mi se intampla tocmai mie?". Si altele de acest gen.

Eu nu am fost niciodata in astfel de situatie si imi doresc, ca orice om normal, sa nu ajung vreodata. Probabil ca ceea ce mi-a spus ar fi trebuit sa ma surprinda intr-o oarecare masura, mai ales ca netraind intr-o familie "viciata", pana la un moment dat nu am stiut ce inseamna a fi mintit, a fi inselat, a fi abandonat, frustrat etc. Dar am vazut suficient la altii incat sa imi pot face propria imagine. Si am avut si eu parte de esecurile mele, dar nu de acest gen.

In familia mea nu s-a tipat niciodata; eu nu m-am certat (daca va puteti imagina!!!) niciodata cu sora mea mai mare (poate si de aceea o apreciez acum atat de mult); bataie am mai luat, uneori poate pe buna dreptate, certata am fost, dar am invatat din toate ceea ce a trebuit sa invat. Parintii mei m-au invatat ca o femeie nu se atinge nici cu o floare, ca exista niste valori si niste principii care trebuie respectate in cadrul unei familii. Am fost invatata sa am frica de Dumnezeu, sa muncesc pentru ceea ce imi doresc, ca nu imi va pica din cer. Desi nu mi-a lipsit nimic, nu pot spune ca am fost rasfatata. Din contra, am invatat chiar de la 16 ani sa apreciez valoarea banilor si cat de greu e sa iti castigi independenta.

Dar nu despre mine vorbim. Desi am incercat sa ma pun in situatia prietenei mele, nu am reusit sa fac prea bine asta, pentru ca nu puteam constientiza perfect ce este in sufletul ei. Dar cu siguranta o puteam intelege. In capul meu aparea mereu intrebarea: "De ce nu pleci?". Odata ce a dat in ea, odata ce a inselat-o, a mintit-o, ce o facea sa creada ca nu se va repeta? Si ce o facea sa ramana?

Pe mine una argumentul masculin "Nu a insemnat nimic" nu m-ar convinge. Iar daca partea cu inselatul o justifici astfel si o mai poti ierta (desi eu nu as putea), partea cu bataia cum o justifici? Nu poti raspunde cu "Nu a insemnat nimic", pentru ca a insemnat. Si poate rana fizica nu e vizibila, dar rana sufleteasca doare al naibii de tare. Si nu cred ca exista ceva pe lumea asta sa o poata inchide vreodata. Ce argumente gasesti pentru pierderea banilor aiurea? Mai ales cand nu sunt numai ai tai, sunt ai familiei.

Stau si ma intreb deseori ce semnificatie are pentru unii oameni acel juramant in fata lui Dumnezeu, sau mai bine sa ma intreb daca are vreo semnificatie. E ca si juramantul lui Hippocrate - se pot intampla dezastre daca il incalci. Casatoria este si trebuie sa fie o institutie sacra. Nimeni nu spune ca trebuie sa fie perfecta, pentru ca nici-o institutie nu este astfel. Dar nu poti intra in ea cu bocancii, iar bataia si inselaciunea nu au loc aici.

Din pacate sunt multe situatiile in care decizia de a ne rupe de astfel de situatii este foarte greu, sau imposibil de luat. Mai ales cand sunt copii la mijloc. Eu una, si revin la educatia mea, indiferent de ce s-ar fi intamplat, am invatat ca un copil trebuie sa aiba si mama, si tata. Asa erau vremurile, si multe femei (sau barbati) sufereau in tacere si lasau de la ei pentru a le fi bine copiilor. Am spus si barbati pentru ca suferinta nu este numai apanajul femeilor si eu nu sunt adepta discriminarilor.

Vremurile s-au schimbat mult, dar deciziile sunt, se pare, la fel de greu de luat. Dar cine iti poate spune cum e mai bine?

Am mai spus intr-una din povestile mele ca ar fi tare bine daca atunci cand ne nastem am primi un manual de viata. Probabil nu am mai sta sa ne intrebam ce si cum e mai bine.

Eu nu vreau sa ma gandesc la cum ar fi daca....ma doare numai la ideea in sine. Sper si imi doresc din tot sufletul ca prietenei mele sa ii fie bine, indiferent de ce decizie va lua. Si sper, pentru binele ei si al copilului, sa nu se mai repete ce s-a intamplat. Dar, chiar daca nu se va mai intampla, rana din sufletul ei va durea mereu si mereu vor fi intrebari fara raspuns si multe frustrari.

Intrebarea mea este "Cat sau cum poti trai asa???"

Gasirea unui job - o adevarata arta

2010-04-08T15:40:00.000+03:00

In demersurile de a gasi un job, dupa ce treci de interviul cu agentia de recrutare, ai foarte mare noroc si te poti considera fericit daca ajungi la interviul cu angajatorul. Asta inseamna, de cele mai multe ori, ca ai ramas in lista scurta de 3-4 candidati.

Ei, si acum vine greul. Ca sa te simti cu adevarat pregatit pentru a face fata tumultului de intrebari trebuie sa te pregatesti inainte. Nu exista retete universal valabile, nu exista nici-un sfat care sa te pozitioneze pe locul intai, dar cu siguranta sunt niste reguli care trebuie respectate cu strictete, despre care am mai vorbit. Amintesc doar – tinuta, atitudinea, cunostinte despre companie etc.

Dar si angajatorul se pregateste, sa fiti convinsi de asta. Uneori pentru el este mult mai greu, dar in ultimul timp isi face lectiile bine si din timp.

Pentru angajatori pregatirea interviului a devenit o noua meserie, care intamplator le face si placere. Pentru ca sunt enorm de multi candidati pentru o singura pozitie (imi amintesc de vremurile demult apuse, cand erau zeci de candidati pentru un loc la facultate), intrebarile sunt din ce in ce mai diverse, unele pot chiar veni din mai multe domenii, nu numai din cel pentru care ai aplicat, pot fi intrebari capcana, pot fi intrebari de cultura generala.

Pentru ca angajatorul stie ca daca esti acolo, in acel moment, este pentru ca ai mare, mare nevoie de un job. Si jongleaza cu asta.

Si angajatorul stie ca iti poate oferi si mai putini bani, pentru ca vei accepta si asta, nevoit fiind.

Din pacate, daca inainte mai erau sanse sa te poti fofila, sa poti ocoli o intrebare sau sa raspunzi la ea printr-o alta intrebare fara ca intervievatorul sa isi dea seama, acum nu prea mai poti. Angajatorul a devenit maestru in arta interviurilor de recrutare si stie sa plamadeasca informatia pe care o detine in favoarea lui.

Ei, si daca totusi treci peste aceste grele incercari si ajungi pe primul loc, nu pot decat sa ma inchin in fata ta si sa te felicit sincer – inseamna ca ori ai avut un mare, mare noroc, ori angajatorul era in toane foarte bune, ori ai o charisma extraordinara.... ori esti, intr-adevar, cel mai bun. Ultima e de dorit, bineinteles.

Mult succes!

Descopera despre tine - din experientele unor oameni care isi cauta un nou loc de munca

2010-03-30T11:42:00.000+03:00

Spuneam intr-un articol ca am fost la zeci de interviuri. Se spune ca dupa ploaie, vine soare. La mine soarele rasare mai greu, nu pentru ca mi-ar placea foarte tare ploaia, dar recoltelor mele le trebuie multa apa, si pe urma de-abia au nevoie de soare sa creasca...

Ei bine, dupa esecurile, sau hai sa le spunem experientele nereusite cu interviurile de pana acum, la mine au venit sute de intrebari, mi-au venit in cap sute de ganduri, unele bune, altele mai putin bune, despre mine – despre ce vreau, ce pot, ce stiu, despre ce am facut pana acum, despre ce am de oferit.

Trebuie sa recunosc, desi nu-mi place, ca la unele intrebari puse de angajator nu am stiut sa raspund sau nu am fost prea convinsa de ce am spus. Stiti ce am facut dupa acel interviu? M-am dus si am intrebat sau am citit, deci m-am documentat si am gasit raspunsul. Nu mi s-a intamplat de multe ori sa nu stiu, dar de multe ori am simtit ca mai trebuia spus ceva sau demonstrat ceva.

Astfel am mai descoperit despre mine ca e loc de si mai bine, ca raspunsurile exista si ca cel putin la acele cateva intrebari capcana stiu acum sa raspund. Am descoperit si lucruri noi, m-am pus la curent cu trendurile, mi-am perfectionat partea teoretica (astept cu nerabdare sa o pun in practica), m-am abonat la cateva site-uri si publicatii in domeniu.

Morala? Nereusita mi-a pus motorasele in miscare, am invatat o gramada de lucruri, sunt mult mai bine pregatita sa fac fata intervievatorilor de orice fel, mult mai stapana pe mine si mai optimista. Si astept, cu rabdare si curaj, soarele.

CHIMIA... conteaza - din experientele unor persoane care isi cauta un nou loc de munca

2010-03-30T11:40:00.000+03:00

Am fost la zeci de interviuri. Nu exagerez, nu le-am numarat pana la capat, dar sunt cateva zeci. Daca le-as fi numarat, cu siguranta m-as fi ingrozit. Asa ca la 20 m-am oprit. Am zis ca e prea mult pentru mine.

Dar, dupa zeci de interviuri, am primit raspuns la....numai cateva. M-as fi asteptat ca in aceasta situatie de criza, cand lumea efectiv se inghesuie sa gaseasca un loc de munca, cand sunt candidati foarte buni pentru pozitii nu tocmai bune, selectia CV-urilor sa fie mai drastica, lista scurta sa fie “mai scurta” (nu din 10 sau mai multi candidati), feedback-ul sa fie mai prompt, indiferent ca e vorba de compania de recrutare sau de compania angajatoare. Si m-as fi asteptat sa fiu chemata la interviu pentru o anume pozitie, nu pentru ca unele companii sa isi faca o baza de date.

Imi caut, e adevarat, un loc de munca, dar asta nu inseamna ca am timp de pierdut sau nervi in plus. Si macar de-as primi un oarecare raspuns, oricat ar fi el de mic.

Printre raspunsurile negative pe care le-am primit a fost si cel de genul “Nu a fost chimie intre dumneavoastra si angajator.”. Mi-am facut zile intregi procese de constiinta asupra acestui subiect. Cum ar fi trebuit sa ma port? Ce am facut gresit? Sau ce nu am facut si trebuia sa fac ? Ce am spus sau ce nu am spus ? Am zambit suficient ? Am zambit prea mult ? Nu m-am imbracat corespunzator ? Nu le-a placut tonul vocii? Ce nu a mers si in fond ce inseamna chimia?

Ce sa zic ? Ca trebuie sa fii pe aceeasi lungime de unda cu angajatorul, ca trebuie sa spui ce vrea sa auda, sa gaseasca in tine macar 90% din ceea ce cauta, sa regaseasca in tine elemente ale culturii companiei, sa ai carisma, sa fii cat mai persuasiv...

Nu am gasit un raspuns care sa ma satisfaca nici in ziua de azi, dupa mai mult de trei luni de cautari, dar ceea ce stiu cu siguranta este ca aceasta chimie conteaza si ca face diferenta. Si ca as continua sa imi pun intrebari daca acesta ar fi singurul motiv pentru care nu am avut succes pana acum.

Pentru Nicole

2010-03-22T00:40:00.000+02:00

Si s-a mai ridicat un inger la cer...

Acest mesaj a fost scris ieri de o buna prietena din Viena, care a fost alaturi de Nicole si care stie prin ce suferinte cumplite a trecut - "Nicole Dascalu a murit pe data de 16 Martie la spitalul AKH din Viena! Multumesc tuturor celor care au incercat sa o ajute intr-un fel sau altul si mai ales prietenului meu Ionut care i-a donat contravaloarea tratamentului pe o luna! Ultima luna din cei 5 ani petrecuti printre noi!Bucurati-va de viata! Iubiti-va, respectati-va,iertati-va, aveti credinta!".

"Ne nastem fara sa vrem si murim pentru ca trebuie." Am crezut, pana la un moment dat, ca e adevarat. Acum nu mai cred. Nicole este unul dintre milioanele de suflete care a platit un tribut mult prea mare acestei lumi si nu voi crede niciodata ca a trebuit sa moara. Si nimeni nu m-ar putea convinge de contrariul.

Se spune ca nimic nu e intamplator si ca tot ce se intampla stabileste un echilibru. Echilibru pentru cine? Eu ma uit in jurul meu si nu vad in nimic acel echilibru. Nu reusesc sa imi dau seama ce simt...de cand am citit acest mesaj. Furie? Teama? Tristete? Durere? Un gol in stomac? Cu certitudine am simtit ca mi-a cazut cerul in cap. Cand m-am alaturat cauzei ei eram in jur de 20000 de membri. Acum se depasise cifra 40000. Toti credeam ca Nicole se va face bine, ca mai exista speranta, ca mai exista o sansa pentru ca aceasta micuta sa mai poata sa rada, sa se joace, sa cante, sa danseze alaturi de copii de varsta ei.

Dar viata, mult prea cruda, ne-a dovedit celor care am fost alaturi de ea chiar si cu gandul, ca nu este asa. Suntem toti muritori, toti ajungem acolo, ce o insemna acest "acolo"....dar de ce unii ajung asa curand? Mult prea curand?

Ma gandesc acum ca Nicole e bine, mult mai bine si mai linistita. Aici trecea prin suferinte si lupte mult prea cumplite pentru un suflet si un trup atat de firave...dar a lasat in urma o mama si o bunica care se topesc de durere. A lasat in urma lacrimi, amintiri care nu se vor sterge niciodata, imagini care vor ramane intiparite in inimile tututor celor care au cunoscut-o si au fost alaturi de ea.

Bucurati-va de viata! Iubiti-va, respectati-va,iertati-va, aveti credinta! - cu curaj, cu demnitate si sa dea Dumnezeu sa nu trebuiasca sa cunoastem vreodata trairile prin care a trecut Nicole. Pentru ca nu ne arata decat ca suntem extrem de fragili si neputinciosi in lupta cu viata.

Avem sau nu dintisori?

2010-03-12T15:48:00.000+02:00

Inca nu, dar ne chinuim tare. Fetita mea cea mica mai are putin si implineste 7 luni. Sta din ce in ce mai bine in fundulet, are din ce in ce mai multa incredere in ea, se sprijina in maini, se intinde dupa ceva de bagat in gurita, scoate tot felul de zgomote haioase, de genul "pa-pa; ba-ba", nu vrea sa stea decat in picioare si sa danseze, mai ales cand aude muzica, si pe langa toate cele se chinuie cu dintisorii care nu vor sa iasa.

Ce sa zic? Intr-un fel e mai bine sa iasa mai tarziu, dar cand o vad cum plange de durere.... offff, numai mama sa nu fii.

Fetita cea mare deja a trecut la stadiul de "Maine cu ce ma imbrac? Ai uitat sa imi dai cu parfum si ruj. Iar cu pantalonii astia? Unde imi sunt clamele?". Si sub nicio forma nu vrea sa se tunda, desi i s-a explicat ca daca vrea par frumos, mai trebuie sa il si tundem din cand in cand. No way sa o convingem.

Zilele acestea ma bucur de lucrurile marunte, de care mai mult ca sigur nu m-as bucura daca nu as avea copii. E atat de frumos sa te joci din nou, sa citesti povesti cu zane si feti frumosi, sa te uiti la desene animate, sa asculti muzica vesela pentru copii, sa te duci la film sau opera cu fetita imbracata ca scoasa din cutie si sa iti simti sufletul crescand cand vezi ca e admirata, ca se poarta frumos, ca saluta cand e salutata, cand spune cati ani are si cum o cheama, ca socializeaza cu alti copii. Si ca se bucura si e fericita.

De fapt, daca stau sa ma gandesc, nu sunt lucruri marunte, ci cele mai importante din viata mea, pentru ca prin fetele mele realizez ca nu traiesc degeaba. Cand ma uit cum rad impreuna, cum se joaca, atat cat le permite varsta, cum se bucura una de cealalta, toate gandurile negative trec pe langa mine ca trenul care nu opreste in gara.

Si imi amintesc de copilaria mea si de jocurile mele. Si ma gandesc ca multi dintre noi am cam uitat ca si noi am fost copii si am uitat sa ne bucuram de lucrurile mici si am cam uitat sa radem si sa ne impartasim fericirea unul altuia. Si doare sa constati asta, la fel ca durerile prin care trec bebelusii cand le ies primii dintisorii...

Invingator sau invins?

2010-03-12T13:40:00.000+02:00

Am fost la multe interviuri unde mi s-a pus urmatoarea intrebare - cum te consideri in majoritatea cazurilor - invinsa sau invingatoare?

Am urmarit si comentariile postate pe una dintre marile retele de socializare la aceasta intrebare "What do you like most - winning or loosing?".

Asta e ca si cum ar intreba cineva un impatimit al jocurilor de noroc "Iti place sa castigi sau sa pierzi?". Stau sa ma gandesc... oare ce ar raspunde???

Eu pana la 34 de ani de-abia impliniti nu am castigat fara lupta si neconditionat decat iubirea parintilor si a surorii mele. Pentru tot ce am, pentru tot ce am invatat, pentru ceea ce sunt acum am luptat mereu din greu si de putine ori, de foarte putine ori, mi-a iesit din prima. Dar ma consider in continuare o persoana norocoasa. Si cum sa nu fiu? Am o familie minunata, un sot care ma iubeste si pe care il iubesc, doua fete adorabile, un cap pe umeri pe care il folosesc la capacitate maxima....

Ei, tocmai de aceea mi-a placut mult de tot un raspuns dat la intrebarea de mai sus, la care ma aliniez si eu. Consider ca nu exista "a pierde", ci doar a castiga sau a invata. Daca reusim sa nu luam esecurile ca pe niste simple esecuri sau insuccesele ca pe niste simple insuccese si reusim sa le tratam ca pe niste exemple sau experiente constructive, atunci cu siguranta nu ne vom mai plange de mila si vom fi mult mai optimisti.

Am intalnit persoane care au trecut prin multe experiente, prin multa durere, care au luptat si lupta in continuare pentru ceea ce isi doresc. De fapt asta este viata noastra - o continua lupta cu sine, atunci cand ne dorim cu adevarat sa evoluam.

Ce bine ar fi sa ni se dea cand ne nastem un manual de utilizare a vietii.... sa stim sa evitam ce ne raneste, sa nu gresim, sa stim ce sa facem si ce nu in anumite situatii, sa stim cum sa trecem mai frumos si mai usor prin viata....

Dar nu. Suntem supusi greselilor, uneori si alte altora, suntem condamnati sa reusim singuri, sa ne luptam cu inversunare, sa invatam, sa ne chinuim sa razbatem, sa visam cu ochii deschisi. Dar si cand reusim, suntem atat de obositi dupa atat lupta ca nici nu stim cum sa ne bucuram de reusita.

Suna cam pesimist, nu? Si totusi, ce ar fi viata fara aceste lupte si dorinte? Ar fi terna, prea linistita, prea lipsita de curaj, adrenalina, putere...

Nu putem fi mereu invingatori, dar putem fi mai intelepti cu fiecare experienta noua, putem fi mai puternici, putem invata ca fiecare clipa conteaza, ca fiecare moment trebuie trait cat mai frumos, ca fiecare cuvant trebuie spus cum trebuie si cand trebuie.

Ce faci?

2010-03-10T22:19:00.000+02:00

Ce faci cand esti singur? Ce faci cand nimeni nu iti mai intinde nicio mana de ajutor? Ce faci cand esti deznadajduit, disperat, nu mai gasesti resurse nicaieri? Ce faci cand iti simti ochii grei de somn, dar nu poti adormi de prea multe griji si ganduri? Ce faci cand te simti neputiincios, flamand de o boaba de fericire, firav? Ce faci cand te simti izolat, neinteles, marginalizat? Ce faci cand nu mai poti gandi? Ce faci cand simti ca te ridici si iti doresti o ancora de plumb sa te tina? Ce faci cand doare? Ce faci sa nu mai plangi? Ce faci cand iubesti si nu esti iubit? Ce faci cand ti se pare ca totul in jur e fad, e rece, e durere si tristete? Ce faci cand nu mai ai nicio urma de speranta si vrei sa fugi, dar nu ai unde? Ce faci cand nu e nimeni sa iti raspunda la aceste intrebari, considerate de unii (care nu au niciun drept sa te judece) stupide???

Te-ai impiedicat? Ai cazut? Te ridic incet, sa nu te vada si sa nu te auda nimeni, te scuturi, iti scuturi capul si te lepezi de toate gandurile rele, bei putina apa rece....si mergi mai departe. Gandindu-te cum sa faci ca pe viitor aceste intrebari sa nu mai apara....pentru ca raspunsurile, desi nu vrei sa accepti asta, sunt la tine.

GATA!

2010-03-03T18:40:00.000+02:00

Au trecut deja doua luni din acest an, extrem de repede, as putea spune. An care pentru unii a inceput extrem de furtunos si tumultuos.

Doar vedeti si voi ce se intampla in jurul nostru, avem parte de tot felul de cutremure - Haiti, Chile, chiar si Vrancea; in politica nu mai vorbim, parca niciodata apele nu au fost atat de tulburi; in educatie....schimbari, transformari, turbulente...

Si in conditiile in care unii dintre noi, mai napastuiti de soarta, se lupta cu prejudecati si cu birocratie, cu somaj, cu indiferenta, cu lipsa painii pe masa, cu boli si cu multe, multe alte probleme pe care chiar nu doresc sa le insir aici, multi oameni au luat decizia sa spuna GATA, si sa o ia de la capat.

Aflu din ce in ce mai multe noutati despre diversi oameni si cunosc cateva persoane care dupa 10-15-20 de ani de loialitate vis-a-vis de acelasi job in aceeasi companie si-au spus ca a venit momentul schimbarii; oameni care au pus punct unei relatii sau casnicii dupa acelasi numar de ani; oameni care pur si simplu au simtit ca a venit ACEL MOMENT in care trebuie sa se desprinda ca puiul de mama.

De ce acum, cand criza inca ne loveste destul de aprig si cand multi dintre noi cu greu ne gasim arme sa luptam? Totusi, acesti oameni au decis sa o ia de la capat. Mai puternici, mai hotarati, mai curajosi decat au fost vreodata.

Nu vreau sa stau acum sa fac analiza schimbarii, pentru ca fireste, pentru fiecare, o astfel de schimbare dupa atatia ani are un impact major. Dar voi spune ca am toata admiratia 1) pentru ca acesti oameni, in toti acesti ani, nu au facut decat sa invete, sa devina mai buni, mai puternici, mai intelepti 2) pentru taria de care au dat dovada cand au luat o astfel de decizie.

E un fenomen extrem de interesant sa constati ca anumiti oameni parasesc o companie sau o relatie nu neaparat pentru ca nu merge, ci pentru ca simt ca isi doresc altceva, ca daca continua asa se plafoneaza si ca isi fac si lor rau, dar si relatiei din care se desprind.

Cred ca astfel de oameni trebuie tinuti aproape, pentru ca avem multe de invatat de la ei si sunt mai mult decat necesari societatii noastre, pentru ca insufla prin ceea ce fac prospetime, noutate, entuziasm, ambitie, auto-educatie si cu siguranta un mare grad de cultura.

Pentru mama

2010-03-02T18:55:00.000+02:00

http://www.youtube.com/watch?v=TKcmKkOhRJ8&feature=related

Sa stii, maicuta mea,

Ca port icoana ta,

In fiecare gand,

Oriunde, si oricand, Te-aud cum imi cantai,

Te vad cum imi zambeai,

Si-ti vad si lacrima din ochi

Cand uneori ma dojeneai

As vrea sa ma mai certi,

As vrea sa ma mai ierti,

Si-n mangaierea ta,

sa-ti simt iar dragostea.

Sa-mi para ca-mi esti

Si azi alaturea,

Si sa m-auzi ca-ti multumesc, maicuta mea,

Si sa m-auzi ca-ti multumesc...maïcuta mea.

MOV

2010-03-02T18:10:00.000+02:00

S-a intamplat intr- vara.

Am cunoscut-o pe Cerasela, care urma sa devina sotia lui Cristi Gretcu, membru Divertis. Era si este o impatimita a culorii mov. Este o culoare care o definea, ii statea extraordinar de bine si pe care o asorta de minune - avea o colectie impresionanta de accesorii, fuste, rochite, bluze, esarfe....

Am incercat-o si eu la putin timp dupa ce am cunoscut-o si a devenit culoarea mea preferata.

Se stie, istoric vorbind, ca movul este culoare regala...Dar nu acesta este motivul pentru care imi place.

Multa lume stie ca mult timp a fost asociata cu o anume meserie. Motiv pentru care a devenit si mai interesanta...pentru unii.

Varsatoare fiind, am gusturi putin mai ciudate, sunt mai nonconformista si imi plac la nebunie culorile. Si daca se pot asorta si cu "putin mov", cu atat mai bine...

De aceea iubesc primavara, de exemplu. Pentru ca e un anotimp al combinatiilor - de mirosuri, de culori. De aceea iubesc culoarea mov.

Anul acesta se poarta din plin movul si variante ale acestuia - lila, violet, magenta, fuchsia...Indiferent ca se potriveste sau nu stilului personal, toata lumea poarta mov. Si eu sunt extrem de mandra de asta, desi nu e o culoare inventata de mine, nu sunt creator de moda pentru a o putea folosi in colectiile mele, dar am facut-o parte din brandul meu personal, imi place, ma linisteste si ma simt bine purtand-o. Si ma bucur cand vad ca si altii simt acelasi lucru.

Desi la anul cu siguranta va aparea altceva, eu tot voi continua sa o admir si sa o port. Faptul ca multa lume o foloseste in vestimentatie sau accesorii nu ma face decat sa devin mai creativa si mai inovatoare in combinatii.

Ca, slava Domnului, am de unde alege!!!

A venit primavara

2010-02-23T20:49:00.000+02:00

Dragilor,

Iata ca a venit, in sfarsit, primavara. Asta in cazul in care cineva nu se gandeste sa ne rastoarne iar planurile...oricum, eu zic ca a venit.

Si imi amintesc cu mare placere de compunerile pe care le scriam la scoala, din care nu lipseau :"A venit primavara. Ghioceii au inceput sa scoata capul din zapada, copacii cu inceput sa inmugureasca si pasarile ciripesc vesel..." si asa mai departe.

Dar sa lasam nostalgiile, sa punem mana pe lopeti si sa purcedem la treaba. SUA ne da de veste ca va trece curand si criza, piata joburilor a inceput sa se miste (incet, dar sigur), guvernantii propun diverse (dar cine sta sa ii mai asculte???). Haideti sa ne dezmortim dupa un an cu atata energie scazuta, cu disperare in masa si cu planuri amanate. A sosit timpul sa incepem sa le punem in practica.

Si daca nu avem niciun plan, a venit timpul sa facem unul. Sau mai multe, depinde cat ne tine cureaua.

Eu una am inceput operatiunea de miscare.... si va doresc succese maxime. Sa imi dati de stire cum merge. Si nu leneviti, ca va vad.

The seven major complaints of employees today - Dr. Bruce Katcher - President of The Discovery Group

2010-02-22T13:17:00.000+02:00

M-am hotarat sa public un articol care mi s-a parut extrem de interesant si actual.

THE PROBLEM:

The Employee FOUR

F - earful - about losing their jobs;

O - verworked - due to the large number of cutbacks that have taken place;

U - nappreciated - for the hard work and stress that they are enduring; and

R - esentful - about the lack of respect they are receiving.

THE 7 MAJOR COMPLAINTS AND WHAT CAN EMPLOYERS DO

1) There's no job security here.

1 out of 2 employees believe his or her job is not secure.

Employees are valuable assets and investments but organizations often foolishly view them as liabilities and expenses. All too often employees are simply eliminated before much more effective money-saving alternatives are considered. Management should first consider selling non-core assets and cutting other expenses such as executive bonuses. Also, to make better use of employees, organizations should re-train them or consider selling their services to other companies on a temporary basis.

2) I don't trust management.

1 out of 2 employees do not believe the information they receive from management.

The vicious cycle of distrust in organizations can be broken. It requires management to start trusting employees, be honest at all times, and listen to employee suggestions and concerns.

3) There's too much work to do.

3 out of 5 employees believe there are not enough qualified employees to handle the workload.

Resolving this problem requires changes to both the work and the staffing. Long-standing procedures need to be streamlined and unnecessary work eliminated. Also, staffing audits should be used to gain a clear understanding of the appropriate number of qualified employees needed in each department.

4) The pay is too low.

6 out of 10 employees are dissatisfied with their pay.

Eliminate inequities in the pay structure and conduct salary surveys so that decisions about pay are not made in a total vacuum. Establishing a clear pay philosophy and communicating it to employees can also reduce pay dissatisfaction. Supervisors should also be trained about what they should and should not say to employees about compensation.

5) Communication is poor.

2 out of 3 employees feel there is poor communication between departments in their organization.

Most organizations are plagued with "finger pointing." Instead of blaming other departments for a lack of communication and cooperation, encourage employees to focus on what THEY can do to improve the situation

6) I don't have enough balance in my life.

More than 4 out of 10 employees feel they do not have a good balance between their work and personal lives.

Employees often feel imprisoned by their employers. Give employees the opportunity for more flexible work schedules so that they can achieve better balance between their work and personal lives.

7) I feel unappreciated.

Half of all employees feel they do not receive the recognition they deserve from their supervisor.

Supervisors should be trained on how to provide positive feedback to employees. They must also learn to how to discipline and manage ineffective performers.

These seven major employee complaints can be successfully addressed. To do so, however, requires a proactive approach and senior management involvement.

Cine pe cine formeaza

2010-02-22T12:40:00.000+02:00

Imi propun sa rup tiparele unui articol pur teoretic pentru ca uneori, teoria este cea care pune in incurcatura. Fara incercare sau experienta, teoria este la fel ca o mana de nisip. Si ca sa fim putin metaforici, fara putin ciment (practica) si apa (efortul de a obtine un rezultat), acea mana de nisip… nu poate face nimic. Doar sa fie imprastiata de vant…

In toata ‘cariera mea de invatacel’ am avut ocazia sa particip sau sa asist la tot felul de ore, cursuri, training-uri. Am intalnit stiluri diferite, am avut profesori pe care i-am admirat si i-am iubit pentru ca au stiut sa se faca placuti si intelesi, am avut profesori pe care mi-as dori sa nu-i mai am ca profesori.

Intrebarea este de ce ne plac unii profesori? Raspunsurile sunt variate, dar toate au o directie destul de concisa. Si aceea nu e: ca stiu multe, ca au avut 10 pe linie In facultate, ca au o groaza de diplome, ca au facut nu stiu ce cursuri de specializare, ca sunt indulgenti.

Putem spune de ce ne plac unii profesori/traineri abia dupa ce folosim in mod curent ceea ce ne-au predat. Acest lucru il putem incadra intr-un capitol numit ‘Eficienta formatorului’. Foarte important, poate cheia eficientei este metoda. Fara o metoda adecvata, care sa implice si sa atraga, putem fi siguri ca atentia cursantului dispare. De aceea, in functie de continutul cursului, trebuie sa ne stabilim metoda pe care urmeaza sa o folosim. Daca nu stim sa alegem metoda, mai ramane ceva care poate salva cursul de la un esec total: comunicarea.

Daca trainerul nu stabileste acea punte de comunicare cu elevii/cursantii sai, misiunea sa devine din start dificila, dar nu imposibila. Privirea, tinuta atrag increderea sau resping. Dar daca nu sunt intrunite nici una dintre conditiile mai sus mentionate, atunci… asa zisul profesor, si-a gresit cariera.

Toate aceste lucruri le-am invatat experimentand. Mi-am dat seama ca unele cunostinte pe care tineam mortis sa le redau exact asa cum le-am primit eu, nu se pliaza decat foarte putin pe ‘realitatea’ cursantilor. Atunci am invatat ca este un avantaj sa cunosc mediul din care vine cursantul.

In urma fiecarui training am reinvatat cate ceva. Toate aceste lucruri le-am stiut si inainte, dar nu stiam cand sa le aplic. Pentru mine, aceasta este diferenta dintre teorie si practic. Si ceea ce am invatat pot pune intr-o lista pe care eu, ca fost elev/cursant mi-as fi dorit sa o stie orice profesor al meu (in afara de o baza de curs foarte bine pusa la punct):

• Cursantii sunt o adevarata sursa de informatii si aplicatii practice, asculta ce au de spus;

• Glumeste si invinge diferenta de varsta;

• Apropie-te de cursanti, integreaza-te in grupul lor, lucreaza impreuna cu ei;

• Mai bine exerseaza, dar cere si exemple practice decat sa te pierzi in amanunte teoretice;

• Nu pierde timp scriind pe flipchart sau pe tabla, cu spatele la ei. Mai bine pregateste-le din timp materiale pe care sa le studiati impreuna;

• Respecta-le pauza;

• Lasa supararea si problemele personale acasa;

• Nu expune prea mult;

• Cand ‘pierzi’ grupul, da-i un minut sa se reorganizeze si sa fie atent;

• Nu-ti uita cursantii, arata-le ca te intereseaza evolutia lor;

• Respecta-i pe ei si opiniile lor.

Sunt doar cateva lucruri, as spune chiar... la ‘simtul comun’, pe care trebuie sa le stie si sa le faca un formator si care pot garanta un rezultat bun in evaluarea finala a cursului si rezultate bune in practica de zi cu zi.

Casatoria

2010-02-15T12:20:00.000+02:00

“Nu m-am maritat niciodata, pentru ca n-a fost nevoie. Am trei animale de companie care fac exact ce face un sot: am un caine care maraie in fiecare dimineata, un papagal care injura toata dupa-amiaza si un motan care vine acasa noaptea tarziu.” Marie Corelli (1855-1924), scriitoare engleza

Am multe prietene care intra in categoria divortate, nemaritate sau care isi cresc singure copiii nefiind maritate niciodata. Imi place mereu sa le ascult, sa vad care e filosofia lor de viata, de ce nu cred sau nu mai cred in institutia casatoriei etc. Nici nu va puteti imagina ce imi pot auzi urechile... lucruri pe care, bineinteles, nu le pot publica aici. Nu pe toate. Dar sunt si chestii hazlii, dincolo de durere, lacrimi, suferinta, dezamagiri, frustrari, esecuri. Sunt si lucruri din care am invatat. Le-am spus tuturor ca ar fi bine sa isi uneasca eforturile sa scrie o carte. Ar merge in ambele sensuri - pentru cei care vor sa se casatoreasca, dar si pentru cei care vor sa se desparta sau au facut-o deja.

De fapt ce aduce doi oameni impreuna? Eu am gasit o explicatia foarte simpla - pentru ca ne regasim in celalalt. Se pare ca unii se regasesc toata viata, altii numai o perioada, altii deloc.

Am si prieteni care si-au sarbatorit 15, 25...30 de ani de casnicie. Sa nu mai vorbesc de parintii mei sau de socrii, care au implinit 40. Va dati seama? Si cunoastem si cupluri care se depart dupa 15, 25...30 de ani. Reactia este aceeasi.

Care este pana la urma esenta reusitei? Sau cauza esecului? Probabil ca daca ar putea raspunde cineva cu certitudine la aceste intrebari ar primi premiul Nobel sau ar intra cel putin in istorie ca fiind un mare geniu. As putea spune ca sunt deja secole de cand omenirea incearca sa inteleaga femeile si barbatii. Tone de hartie s-au consumat pe aceasta tema.

Eu zic asa cum am mai zis - stam impreuna, ne iubim, construim atunci cand ne regasim unul in celalalt, cand avem preferinte comune, lucruri, trairi care ne leaga, cand ne intelegem, cand ne cunoastem, cand ne dorim aceleasi lucruri. Si chiar daca toate acestea nu sunt indeplinite 100%, pentru ca ar fi practic imposibil la cat de diferiti suntem (si am mai spus asta), tot reusim sa avem puncte comune care sa ne aduca impreuna. Daca nu exista sau nu mai exista nimic, atunci fiecare o ia pe drumul sau.

Sunt oameni care cred in unica iubire, in iubirea vesnica, pe care ii vezi la 60, 70 de ani tinandu-se de mana pe strada, iubindu-se si intelegandu-se din priviri; sunt oameni care se iubesc, stau impreuna, dar nu se casatoresc niciodata de teama ca daca o fac, se duce toata vraja... si poate au dreptate. Sunt oameni care iubesc o singura data in viata cu atata patima, dorinta, putere, ardoare, ca ii doare si isi pun toata energia in acea iubire ca nu mai pot sa iubeasca a doua oara. Sunt oameni care iubesc doar fizic, altii doar spiritual, altii de toate amestecate. Sunt oameni care se casatoresc o singura data, altii de cateva ori, poate gandindu-se ca data viitoare va fi perfect. Sau macar altfel...Sunt oameni care chiar cred ca legamant, in juraminte, in casatorie; altii care blameaza aceasta institutie spunand ca sunt doar niste hartii care nu inseamna nimic. Sunt oameni care nu se regasesc in nimeni, niciodata, sau nici macar nu cauta. Pentru ca le place independenta.

Sunt oameni si oameni, iubiri si iubiri, esecuri si esecuri, casatorii si casatorii, divorturi si divorturi. Oricat am incerca sa analizam de ce, cum si in ce fel, fiecare om are propria reteta pentru propria sa viata. Si toti au dreptate in felul lor.

Vazand atat de multe cazuri de ambele baricade ale casatoriei si lasandu-ma putin purtata de flerul meu de jurist am realizat ca nu e bine sa judeci pe nimeni si ca trebuie sa luam oamenii ca atare.

Eu cred in casatorie atata timp cat cel de langa te iubeste pentru ceea ce esti, nu pentru ceea ce vrea el/ea sa fii. Si mai cred si ca avem menirea pe acest pamant sa iubim si sa fim iubiti. Si mai cred ca decizia de a ne casatori sau nu sta in fiecare din noi si in propriile noastre experiente de viata. Ea nu trebuie sa vina de la parinti, rude, din vechi obiceiuri sau traditii, nu trebuie impusa de vreo regula absurda. Pentru ca nu va functiona.

Cu sau fara animale de companie, noi sa fim fericiti!

Poveste de dragoste

2010-02-11T20:50:00.000+02:00

http://www.youtube.com/watch?v=5uO0dGDRG6A

- Te iubesc.

- Si eu te iubesc.

- Te iubesc din tot sufletul meu.

- Eu din toata inima.

- Te iubesc de la pamant la cer si inapoi.

- Eu cat tot cerul si toate stelele la un loc.

- Te iubesc pentru toata viata.

- Esti unica mea iubire.

- Esti singurul meu vis.

- Esti singurul meu dor.

- Cand te vad uit de tot.

- Cand te vad simt cum vibrez.

- Esti cel mai frumos cadou.

- Esti cea mai frumoasa floare.

- Inima mea plange cand tu esti trist.

- Inima mea rade cand tu imi zambesti.

- Haide sa fugim impreuna.- Departe...

- Doar noi doi...

- Sa nu ne stie nimeni...

- Sa fii doar al meu.

- Sa fii doar a mea.

- Te iubesc, iubirea mea.

- Si eu te iubesc, iubirea mea.

Despre ce simtim cand suntem "rejected"

2010-02-11T19:47:00.000+02:00

http://punkrockhr.com/rejection/

Multumesc si ....iarta-ma

2010-02-09T01:26:00.000+02:00

http://www.youtube.com/watch?v=ESOVrc4K3CQ

Avem sute de feluri in care putem spune "Multumesc", "Iarta-ma", in care ne putem lua ramas bun, in care putem spune "Te iubesc" sau "Te urasc"...Dar le-am cam uitat.

Sub presiunea timpului, a job-ului sau a lipsei lui, sub presiunea momentului, sub influenta gandurilor, uitam ca langa noi sunt tot oameni. Unii dintre ei ne-au ajutat, altii ne-au sfaramat inimile, altii ne-au zambit, altii ne-au schimbat intreaga viata...tuturor trebuie sa le multumim pentru ceva, sau trebuie sa le cerem iertare pentru ceva.

De ce ne e atat de greu sa spunem niste cuvinte care nu costa nimic? Intotdeauna mi-a placut acest citat "Un zambet nu te costa nimic cand il oferi, dar il imbogateste pe cel care il primeste." Si mi-a placut pentru este atat de real... ati incercat sa numarati cati oameni veseli sunt pe strada in ultimul timp? Sau cati oameni zambesc? Eu cand mi-am pus in cap sa fac asta am ramas oarecum surprinsa sa constat ca numai copiii, care sunt lipsiti complet de griji, au zambete largi pe fetisoare si le poarta cu atat naturalete si nepasare parca facandu-ne noua, celorlalti, in ciuda...

Vreti sa imi spuneti ca in viata asta a noastra, uneori prea grea, prea plina de obstacole de tot felul, prea lipsita de sanse, afectata de diverse batalii pe care le ducem, uneori cu noi insine, nu putem gasi sau regasi un motiv care sa ne faca sa zambim? Si pentru care sa ne aducem aminte sa ii multumim cuiva?

Am uitat ca suntem oameni. Unii. Am uitat ca asa cum nu alegem sa ne nastem, nu alegem nici cand ne ducem in lumea celor drepti. Si am uitat ca s-ar putea sa ne para tare rau ca nu ne-am luat ramas bun de la cei dragi, ca nu am cerut iertare, ca nu am multumit atunci cand am avut ocazia. Ca nu am daruit un zambet sau ca nu am sarutat un obraz, sau ca nu am spus, din inima, in orice fel putem sau vrem "Te iubesc".

Sunt cuvinte atat de simple, de frumoase, de calde, dar noua ne e tare, tare greu sa le rostim. Chiar daca efectul nu este cel asteptat de noi, in sufletul nostru suntem linistiti ca am facut ce trebuia sa facem. Si cred ca de fapt asta e cea mai mare multumire - cand esti tu impacat si fericit cu tine.

Duminica, pe 7 februarie, pe ninsoarea aceea puternica, pe vant, strabatand o zapada de un metru inaltime, am fost la mormantul mamei mele. Pentru ca asa am simtit. Nu vreau sa va spun ce liniste m-a cuprins... desi nu am apucat sa ii spun ca o iubesc si ca ii multumesc atat cat as fi vrut sa o fac...si in fiecare zi ma intreb daca ea stie.

Sugestii pentru un interviu reusit

2010-02-04T17:40:00.000+02:00

http://punkrockhr.com/punk-rock-hr-interview-tip-dont-try-to-be-funny/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+PunkRockHR+%28Punk+Rock+HR%29

Am fost de-a lungul carierei mele la zeci de interviuri; am condus sute de interviuri, pentru diverse pozitii. Am vazut, am cunoscut, am respins sau am acceptat o multime de oameni. Ceea ce va pot spune cu mana pe inima, fara a constitui un motiv de discriminare, este ca prima impresie conteaza foarte mult.

Am citit si sfatul lui Laurie Ruettimann de pe blogul ei si m-am gandit ca as putea sa va creionez cateva idei sau sugestii care sa va conduca la reusita unui interviu, pe langa experienta si cunostintele pe care trebuie sa le purtati mereu cu voi...

Nu voi impune o anumita ordine, ci doar le voi insirui, pur si simplu:

1) Incercati sa va controlati emotiile si sa va stergeti mainile inainte de a da mana cu recruiterul/interlocutorul; toti am avut sau avem emotii in fata unui interviu sau a unei intalniri importante pentru noi, dar haideti sa le canalizam in mod constructiv;

2) Fiti deschisi, zambiti, fiti relaxati; castigati mult mai mult cu aceasta atitudine decat daca intrati in discutie crispati si cu ganduri negre;

3) Hainele trebuie sa fie curate, sa nu fie in culori tipatoare sau in combinatii de mai mult de 3 culori, care sa se si potriveasca intre ele; stim ca ce e mult strica si imaginea conteaza; cel mai sigur si mai simplu, pentru ambele sexe, este un costum cu o camasa asortata, o esarfa la femei si o cravata la barbati;

4) Fustele nu trebuie sa fie foarte scurte; daca avem picioare frumoase si ne sta bine in fuste scurte, nu este momentul sa le etalam acum; in fond nu ne ducem la concurs de miss sau modelling....

5) Manechiura trebuie sa fie impecabila (aplicabil ambelor sexe), mirosul/parfumul discret, machiajul sa nu fie strident;

6) Fiti sinceri (va asumati un mare risc daca mintiti, fie in CV, fie la interviu - sa nu uitam ca minciuna are picioare scurte) si scoateti in evidenta punctele forte si ceea ce stiti sa faceti; trebuie sa fiti pregatiti sa raspundeti si la intrebarea "Care a fost greseala majora comisa de-a lungul carierei dumneavoastra si ce ati facut ca sa rezolvati situatia?"; sa nu raspundeti ca nu ati facut nicio greseala sau ca nu ati avut niciun esec, ca nu va va crede nimeni;

7) Incercati sa raspundeti ferm si hotarat la toate intrebarile; nu ocoliti subiectele propuse si nu incercati sa va fofilati; e dovada clara ca nu va puteti asuma anumite responsabilitati;

8) Pana in momentul in care va duceti la interviu, indiferent de companie, trebuie sa stiti detalii despre compania respectiva - industria, segmentul de piata, numar de angajati, locatii, cifra de afaceri etc.;

9) Pana la interviu trebuie sa stiti foarte clar cine sunteti, ce vrei sa obtineti de la pozitia/compania respectiva, ce puteti oferi, ce puteti aduce nou;

10) Concentrati-va la persoana/persoanele cu care discutati, ascultati cu atentie inainte de a raspunde intrebarilor, nu raspundeti la intrebari cu alte intrebari, priviti persoana in ochi;

11) Aveti pregatite intrebari pentru recruiter/interlocutor - despre planurile companiei, despre departamentul unde ar urma sa fiti angajat, despre produse, despre job in sine;

12) Si nu in ultimul rand aratati interes fata de companie, fata de produse, fata de industria in sine.

Daca am omis ceva, promit sa revin.

MULT SUCCES!!!

Love is in the air

2010-02-03T18:46:00.000+02:00

http://www.youtube.com/watch?v=NNC0kIzM1Fo

"Love is an irresistible desire to be irresistibly desired." - Robert Frost

Se pare ca suntem in luna iubirii, conform sarbatorii care se apropie cu pasi repezi, Valentine's Day, adoptata de la popoare prietene.

Dar de ce sa fie oare numai luna februarie luna iubirii? De ce nu toate lunile sunt ale iubirii? Vreti sa spuneti ca numai in februarie ne iubim? Numai in februarie avem dreptul sa sarbatorim dragostea?

Eu cred in dragoste cu tarie. Si cred ca ea trebuie sarbatorita in fiecare zi. Cat mai frumos si cat mai mult posibil...

Eu cred in dragostea de parinti, dragostea de frati, dragostea pentru copii, dragostea de tot ce e frumos si bun, dragostea dintre un barbat si o femeie, dragostea fizica, dragostea spirituala, dragostea la prima vedere, dragostea pasionala, dragostea care doare, dragostea pe care o simti pana in varful degetelor si pana la ultimul fir de par... dragostea care da viata, care iarta, care uita, care trece peste toate obstacolele, dragostea impartasita, dragostea pe care o punem in ceea ce facem zi de zi, pentru ca fara acest minunat sentiment nimeni si nimic pe lumea asta nu ar putea exista...

Mai cred ca dragostea ne da putere, ca dragostea se invata, ca dragostea ne inalta; dragostea e calda, e buna, e puternica, e sensibila, e tandra.

Dragostea e cel mai frumos sentiment - cand iubim simtim ca avem aripi, ca suntem capabili de orice.

"A woman knows the face of the man she loves as a sailor knows the open sea. "

Honore de Balzac

Citatul zilei

2010-02-02T15:15:00.000+02:00

A-propos "Roata se intoarce":

"If we could learn to like ourselves, even a little, maybe our cruelties and angers melt away." John Steinback

Ce pot sa comentez, decat ca are perfecta dreptate Domnul Steinback si ca poate a trecut si el prin diverse experiente care l-au determinat sa ajunga la aceasta concluzie.

Adevarul este ca pana la un moment dat am crezut ca toti oamenii sunt buni. Ca toti sunt altruisti, ca vor sa ajute...pana cand am descoperit ca de fapt in fiecare dintre noi exista dualitatea bine-rau si ca nu intotdeauna binele invinge, ca in basme. Din pacate.

Probabil ca daca i-am urma sfatul lui Steinback sansele ca binele sa iasa la suprafata s-ar mari considerabil. Dar de multe ori e mult mai usor sa spunem NU sau NU POT. Acestea ne absolva de toate responsabilitatile pe care ar trebui sa ni le asumam ulterior.

Roata se intoarce

2010-02-02T15:01:00.000+02:00

Astazi am constatat, pentru a nu stiu cata oara, ca lumea e foarte, foarte mica. Si ca roata se intoarce. De multe ori nu in favoarea noastra. Si ca oricat ai vrea sa uiti greselile trecutului sau nu neaparat greselile, dar esecurile, oamenii care te-au marcat negativ, experientele care te-au intristat, ele se intorc, sub o forma sau alta, sa iti reaminteasca ca trebuie mereu sa lasi o usa deschisa.

Mie mi s-a intamplat deja de cateva ori sa regret nespus ca nu am incercat sa cunosc mai bine o persoana, sau ca nu am incercat sa am o relatie macar de suprafata si am ajuns sa imi para foarte rau ca am inchis complet niste usi care in acest moment m-ar fi ajutat enorm sa fie deschise. Si asta la interval de timp relativ scurt.

Parca mereu apare cineva sa ma traga de maneca si sa imi spuna "Vezi, ti-am spus eu...". Si eu, din pacate. trebuie sa ii dau dreptate. Pentru ca asa cum nu ne ascultam de multe ori parintii si vrem sa experimentam pe cont propriu si ne lovim rau de tot, asa se intampla si cand nu ascultam de vocea ratiunii sau a celui mai bun prieten, si ajungem in situatia in care suntem dezamagiti de reactia sau de decizia pe care am avut-o in acel moment. Poate daca am sti ca la un moment dat se va intoarce impotriva noastra am lupta mai mult sa facem lucrurile altfel.

De aceea va recomand cu tarie sa invatati si voi din greseli, si ale voastre, si ale altora, sa va ganditi de 100 de ori daca chiar merita sa inchideti sau nu o usa definitiv, sa va amintiti ca toti suntem oameni si ca toti gresim, dar e bine sa nu se intample prea des si sa stiti foarte clar ca roata se intoarce. Sa traiti frumos si demn, cinstit si corect fata de voi si fata de ceilalti. Si nu veti mai avea de ce sa va para rau. Eu cu siguranta am invatat multe din aceste experiente. Putine la numar, dar care puteau fi evitate. Deh... omul cat traieste invata.

Se poate si altfel

2010-02-01T13:01:00.000+02:00

Dedic aceasta poveste tuturor colegilor mei de la curs, care intre timp mi-au devenit si prieteni.

Am decis cand m-am apucat sa scriu pe blog sa nu dau nume in povestile mele, dar sunt perfect convinsa ca persoanele respective se vor regasi in ele imediat.

Nu stiu cate lucruri am invatat din curs efectiv (tutorii sunt fantastici, sa nu cumva sa credeti altceva!), dar pe langa curs am invatat o gramada de lucruri. De fapt am ajuns la concluzia ca aceste cursuri deschise, unde participa oameni din diverse companii si de pe diverse pozitii, sunt cele mai benefice pentru tine ca om, dar si ca profesionist.

Am invatat enorm din experienta celorlalti, din modul lor de abordare a problemelor, din activitatea lor zilnica, din ideilor lor, pe care au decis sa le imparta cu noi. Si pentru asta le multumesc mult de tot.

Motivele pentru care am participat toti la acest curs, care trebuia sa se termine anul trecut, in noiembrie, dar se va termina anul acesta, in martie (speram noi!), sunt multiple: pentru diploma, pentru experienta, pentru a vedea cum fac altii, pentru a ne simti mai bine in rolul pe care il avem in organizatia in care lucram...etc.

Dar... nu asta este ideea. Dincolo de motivatia fiecaruia, tot ce s-a intamplat la curs a fost intr-o nota vesela, relaxata, o atmosfera prieteneasca, asa cum de fapt ar trebui sa se desfasoare lucrurile peste tot.

Am auzit aici povesti de viata, bancuri, lucruri pe care multi dintre noi nu le-am putea spune la birou, altor colegi. De ce? De teama sa nu afle toata compania sau de teama pur si simplu.

Am aflat aici ca toti avem ceva ascuns bine intr-un coltisor al inimii sau capului si ca de-abia asteptam o ocazie unde sa putem spune, liber si deschis, acel lucru. Fara ca ceilalti sa ne judece, sa ne interpreteze altfel decat trebuie, sa ne eticheteze. Pentru ca, fara suparare, cel mai bine ne pricepem noi la a pune etichete.

Ne place tare mult sa ne dam cu parerea fara sa ne-o ceara nimeni, ne place sa dam vina pe altii pentru incapacitatea noastra de a face ceva, ne place sa "moara si capra vecinului". Ei bine la acest curs am invatat ca se poate si altfel. Se poate ca oamenii sa lucreze bine impreuna, pot sa aiba teluri comune, pot sa se inteleaga, sa se ajute, sa recunoasca reusita celui de langa. Oamenii pot fi deschisi si sinceri, fara a fi dusmanosi sau acizi. Oamenii chiar pot cladi lucruri frumoase impreuna si imi place sa cred ca noi am reusit asta. Si cea mai mare realizare este ca ne-am cunoscut, am petrecut ore frumoase impreuna si am invatat impreuna. Ceea ce imi intareste convingerea ca nu au disparut toti oamenii buni de pe lumea asta...

Mere cu scortisoara

2010-01-28T15:32:00.000+02:00

Si daca cumva va ganditi ca va voi da o reteta de desert, va inselati. E doar un remediu placut pentru vremea de afara...

Ma gandesc doar ca gerul, cerul gri ca dupa, sau mai bine ca inainte de furtuna, multimea de oameni zgribuliti, zgomotele, murmurul, vanzoleala, aglomeratia, traficul intens de care nu mai scapam, stressul, oboseala, ma fac sa imi doresc o frumoasa seara petrecuta in doi, in fata semineului, neaparat pe o blana de urs (se poate si artificiala, ca doar suntem ecologisti!), cu lumanari parfumate, cu un pahar de vin bun si cu mere cu scortisoara.

Deja simt cum se topesc in gura, simt gustul acela parfumat si aromat, imi simt gura dulce si plina si am senzatia ca timpul s-a oprit pentru a savura la randu-i acest moment.

In viata fiecaruia dintre noi exista momente unice, pe care le purtam cu noi peste ani si care nu vrem sa treaca atunci cand ni se intampla. Acesta ar putea fi unul dintre ele...

De retinut si incercat!!!

Educatie

2010-01-28T14:57:00.001+02:00

Nu stiu cat o educ eu pe fata mea de 4 ani, dar cu siguranta ea ma educa pe mine.

Pe langa faptul ca venirea ei pe lume a fost pentru mine dovada clara ca pot fi mamica, pentru ca pana atunci ma intrebam de 100 de ori pe zi daca voi face fata, cum o sa fie, oare o sa fiu si eu vreodata mama, ce simti cand nasti etc., aceasta a insemnat si un pas extrem de important in definirea mea ca om.

Si daca pana la acel moment consideram ca stiu foarte bine abecedarul, dupa 4 ani am constatat nu numai ca acesta are mai multe litere, dar ca odata cu ea invat un nou abecedar. Si ca acest capitol din viata mea necesita infinit mai multa atentie decat a necesitat invatarea abecedarului in scoala primara.

Fata mea da noi intelesuri emotiilor, gandurilor, sentimentelor; reuseste sa spuna cuvintele atat de frumos si de aparte incat acestea incep sa sune si sa reprezinte altceva; sa nu mai spunem ca glasul ei poate fi dulce, dar si intepat in acelasi timp; ca te poate iubi si certa intr-un interval de 2-3 minute, cu la fel de multa putere si ardoare; ca poti fi si rau si bun in acelasi timp; ca poti trece de la o stare de euforie magica la o stare de nervozitate maxima instantaneu.

Ma face constant sa ma gandesc cu drag la emotia pe care o simt cand o aud cantandu-i surioarei ei mai mici, tipand, cand o vad dansand, cand o ascult povestindu-mi ce a facut la gradinita.

Supararea pe ea nu tine mai mult de cateva minute. Lacrimile... de crocodil...curgandu-i pe obrajii de piersica, o prostioara spusa aiurea, imi aduc zambetul in coltul gurii si ma gandesc cu drag ca as face orice pe lumea asta pentru ca fetele mele sa nu sufere, sa nu fie ranite, sa nu planga...

Din pacate sarcina noastra, ca parinti, este sa ne educam si sa ne lasam educati de ei, pentru ca cel mai bine vedem lumea prin orchii copiilor nostri inocenti, nevinovati, curati. Ce pacat ca maturizarea nu aduce intotdeauna beneficii...

Se poarta cravatele sau "How to Tie a Tie - Expert Instructions on How to Tie a Tie"

2010-01-26T22:57:00.003+02:00

http://www.youtube.com/watch?v=MbXzI-IAdSc

Nevoia de fericire

2010-01-26T22:37:00.000+02:00

De multe ori m-am intrebat, vorbind cu prieteni, colegi, cunoscuti, ce ii poate face pe oameni fericiti sau mai fericiti decat sunt.

Definitia fericirii care apare in dictionar este foarte clara, dar definitia data de fiecare in parte, pentru simplul motiv ca suntem atat de diferiti, este cu totul alta de la om la om.

Si totusi sunt foarte multi oameni care se hranesc cu detalii, cu lucruri simple, cu lucruri mici, si sunt extrem de fericiti...si nu e o stare de moment, ci de o viata. Cum reusesc?

Traiesc pe acest pamant de aproape 34 de ani si am auzit de zeci, poate sute de ori, ca banii nu aduc fericirea. Dar o mentin, spun unii. Doar numarul lor, spun altii. Si totusi, daca nu ii ai, poti fi extrem de nefericit. Prin deductie logica inseamna ca daca ii ai, esti fericit???

Fiecare are propriul raspuns. Eu stiu ca banii sunt un mijloc prin care iti poti indeplini unele dorinte care te pot face fericit. Nu stiu daca mi-as dori sa am foarte, foarte multi bani. Am avut experiente foarte nefericite cu prieteni candva apropiati care au luat brusc distanta proportional cu cresterea bugetului personal. Nu imi voi explica niciodata de ce, dar nici nu imi doresc sa imi explic. Mereu mi-am spus ca mai bine prieteni putini, dar buni. Vorba unuia dintre ei, nu am degete la o mana sa numar prietenii mei adevarati.

Banii te schimba in masura in care ii lasi sa o faca. Probabil ca odata cu cresterea veniturilor se schimba si standardele de viata si daca ceilalti nu corespund, adio si un praz verde. Oare cine pierde in aceasta ecuatie? Sigur voi stiti raspunsul...nu e nevoie sa vi-l spun eu.

Mai stiu ca familia mea ma face extrem de fericita. Pentru ca mereu a fost si este langa mine, neconditionat, si la bine, si la rau. Si mai stiu ca si eu as face orice pentru toti membri familiei mele.

Si mai stiu ca am prieteni foarte buni, care mereu m-au inteles si m-au sprijinit si sunt fericita numai la gandul ca ei isi au locul lor in inima si in viata mea.

Fetele mele ma fac cea mai fericita mama din lume. Pentru ca s-au nascut din dragoste si merita tot ce e mai bun in aceasta lume.

Si mai stiu ca sunt fericita ca exista foarte multi oameni de la care am ce invata, indiferent daca ei ma cunosc, sau nu.

Sunt fericita ca parintii mei m-au educat si m-au invatat sa fac fata lumii in care traim si ca am reusit sa imi pastrez intacte valorile si principiile invatate de la ei. Cu greu, dar sunt la locul lor.

Si faptul ca scriu aceste randuri ma face fericita, pentru ca scriu cu o mare, mare placere, si stiu ca dincolo de fiecare rand pe care il scriu este o poveste ce se va asterne la un moment dat pe hartie. Si sunt fericita la gandul ca am multe povesti de scris...

3 best ideas of 2009

2010-01-26T21:32:00.001+02:00

Dragilor,

Cititi, analizati, urmati...idei simple, clare, de mult bun simt.

http://lifetoolkit.net/2009/12/31/3-best-ideas-of-2009

Descult pe nisipul fierbinte

2010-01-23T14:52:00.001+02:00

Imi place foarte mult marea. As vrea sa imi placa mai mult Marea Neagra...

Ai anticipat vreodata momentul in care te vei descalta si vei atinge cu talpile nisipul fierbinte? E o senzatie extraordinara. Simti cum toate grijile se scurg in nisipul care mangaie delicat talpile, simti o energie fantastica, o dorinta puternica de a face nebunii, de a alerga, de a iubi, de a canta, de a dansa...

Iubesc foarte mult marea cu tot ce ascunde ea dincolo de nisip, de valuri, de spuma de la mal, de scoici, de alge. Imi place marea ziua, cand soarele poposeste pe plaja, o mangaie si o saruta; imi place marea cand ploua si cand parca cerul coboara pe pamant; imi place marea noaptea, misterioasa, adanca, plina de pasiune si dorinta.

Imi place lumina calda si vesela a soarelui in mare; imi place lumina rece si profunda a lunii reflectandu-se in valurile care se sparg la tarm. Iubesc sirenele vapoarelor care se indeparteaza incet, incet, parca in soapta, sa nu ne deranjeze.

Imi plac la nebunie copilasii care alearga, tipa, se joaca in nisip, fac castele, parca ar fi copiii marii si sunt acolo dintotdeauna.

Imi place cantecul scoicilor, mereu altul.

Imi place mirosul aromat de gogosi calde cu vanilie, imi place berea rece alaturi de o revista sau o carte buna.

Iubesc senzatia pe care ti-o da nisipul sarutand talpile...

Maternitate

2010-01-21T14:04:00.000+02:00

Una dintre cititoarele blogului mi-a sugerat sa scriu cate ceva despre perioada postnatala si ce modificari a produs aceasta pe plan personal si profesional.

Draga mea cititoare, iata cateva randuri pe care ti le dedic, cu promisiunea ca vor urma si altele.

In primul rand vestea ca sunt insarcinata, atat prima, cat si a doua oara, a venit in momente pe care nu le voi uita niciodata. La prima fetita a venit ca un cadou de ziua sotului meu, iar la a doua a venit intr-un moment extrem de dificil pentru familia mea - pe 26/12/2008 am aflat ca sunt insarcinata si pe 27 mama mea a murit. Pentru mine luna decembrie este un prilej atat de fericire, dar si de nespusa tristete. Pornind de la vestile in sine, care au marcat puternic viata mea, ajungem la nastere, de fapt nu la ce am simtit fizic, ci psihic atunci.

O foarte buna prietena de-a mea, mama a doi copii, mi-a spus inainte sa nasc ca voi trece prin momente unice, care nu se pot descrie. Nu stiam in acel moment la ce se refera exact, dar acum stiu. Momentul in care iti vezi si iti tii in brate pentru prima oara copilul este ca o cascada, simti in acelasi timp un tumult de sentimente, de dorinte, nu exista cuvinte pentru a descrie starea respectiva. Nu mai exista durere, nu mai exista nimic altceva decat acea mica viata care depinde acum de tine.

Din punctul meu de vedere meseria de parinte este cea mai grea, dar si cea mai frumoasa. Atunci cand ti-o doresti si ti-o asumi. Trebuie sa o practici 24 din 24, cu dedicatie, iubire, rabdare, nu poti sa chiulesti, nu poti sa intarzii, nu te poti fofila, nu iti poti permite sa faci greseli, nu ai voie sa minti, nu te poti ascunde. Si nu iti plateste nimeni orele suplimentare...Asta nu inseamna ca la jobul zilnic poti face cele de mai sus...

Parintii nu pot fi inlocuiti de nimeni. Copilul simte. Tot.

Maternitatea m-a schimbat. Mult. Am devenit mai responsabila, mai atenta la detalii, mai rabdatoare, mai intelegatoare. Sunt si momente in care imi vine sa fug de-acasa, dar nu sunt prea dese. Se intampla si cand nu ai copii, in fond suntem toti oameni.

Am descoperit o lume noua si mi-am redescoperit si copilul din mine. Am invatat, pas cu pas, alaturi de copii. In fiecare zi ele descopera ceva nou, iar eu descopar alaturi de ele.

Bineinteles ca exista si amprenta pe plan profesional. Chiar daca ai nopti nedormite si pici de oboseala, sentimentul de implinire si fericire te copleseste si entuziasmul te determina sa iti faci treaba parca mai bine, mai atent, mai eficient. Bineinteles ca asta nu se aplica tuturor, dar la mine a functionat. Si functioneaza in continuare. Exista o energie interioara pe care nu o pot explica. Timpul trece atat de repede in perioada maternitatii incat reintoarcerea la munca este imperceptibila. Si dat fiind faptul ca nu am stat 2 ani acasa si am fost activa in permanenta m-a ajutat foarte mult.

Maternitatea a dat sens vietii mele. Am citit intr-un articol o fraza care mi-a placut foarte mult: "Copiii mei au mai putina nevoie de mine decat am eu de ei." Perfect adevarat.

De ce citim carti despre cum sa ne crestem copiii

2010-01-20T23:32:00.000+02:00

De multe ori m-am intrebat de ce citim carti despre cum sa ne crestem copiii. Am gasit nenumarate raspunsuri, dar si multe alte intrebari.

Probabil credem ca gasim in acestea vreo reteta miraculoasa prin care sa facem in asa fel incat copilul nostru sa fie cel mai cuminte, cel mai destept, cel mai manierat, curajos, respectuos... cel mai cel.

Ei bine, nu e asa. Imi pare tare rau sa ii dezamgesc pe cei care chiar cred asta si isi cumpara cartile despre copii care apar la toate editurile. Nimeni nu zice sa nu citim, cat de mult putem, dar sa nu cumva sa credem ca toate informatiile din acele carti se potrivesc exact cu caracterul si personalitatea copilului nostru. Care sa dea Dumnezeu sa fie sanatos, frumos, destept etc, dar care oricum am da-o si am intoarce-o, este UNIC. Nu pentru ca este al nostru, ci pentru simplul motiv ca fiecare copil se naste cu un bagaj genetic complet nou. Fiecare copil este o nebuloasa, un nucleu, o bucata de lemn sau de lut care trebuie modelata, cizelata, desenata.

Exista copii care seamana fizic si se aseamana ca si comportament. Dar nu exista copii la fel. Deci nu vom gasi retete general valabile. Va pot insa consola cu ideea ca in acele carti vom gasi indrumare, idei noi despre cum sa abordam anumite probleme, cum sa reactionam in anumite situatii. Cartile se refera la copii, nu la un copil anume, si incearca sa descrie si sa trateze subiecte, trasaturi si experiente generale. Care cu atat mai bine daca se potrivesc si copilului nostru.

Oare stramosii nostri, strabunicii nostri, bunicii nostri, parintii nostri cum ne-au crescut fara sa aiba nevoie de carti??? Ei de unde se inspirau? Cine ii indruma? Ar fi doar cateva dintre intrebarile care ma preocupa...

Exista ceva insa ce se regaseste in toate cartile despre copii si cu copii, si in care eu cred cu ardoare, mai ales din postura de mama: toti copiii, absolut toti, au mare nevoie de dragoste, de afectiune, de intelegere, de zambete, de imbratisari, de cuvinte frumoase si calde, de tandrete, de bunatate si sustinere, de un mediu armonios in care sa se dezvolte. Si au nevoie tot timpul sa le aratam ca ii iubim, ca nu putem trai fara ei si ca sunt centrul universului nostru. Pentru ca sunt!

TRAIRI

2010-01-20T13:15:00.000+02:00

Pana acum un an nu ma interesa acest subiect. Vedeam cazinouri si sali de joc peste tot, vedeam filme, dar personal nu am avut legatura cu acest tip de activitati. Desi, trebuie sa recunosc, mi-ar placea sa merg la Las Vegas, dar nu pentru a juca, ci doar pentru a admira aceasta lume fastuoasa pe care mi-o imaginez altfel decat in orice alt loc de pe pamant.

Acum un an am primit o propunere de colaborare pentru o companie care activa in domeniu pentru un audit pe HR. Lucrurile au taraganat pana cand s-a renuntat complet, data fiind criza care a lovit foarte puternic acest sector.

In acelasi timp, vorbind cu doua foarte bune prietene, am aflat ca sotii lor sunt foarte implicati in acest gen de activitati si ca banii se duc... si nu se mai intorc. Ambele erau, si sunt in continuare, extrem de triste, dezamagite, suparate... nici nu mai gasesc cuvinte pentru a descrie trairile lor. Pentru mine a fost socant. Ii cunosteam foarte bine pe respectivii, nu m-as fi asteptat niciodata sa aud asa ceva si am fost socata cand am auzit. Nici nu stiam cum sa reactionez.

Nu am stiut cum sa reactionez nici cand mi-au spus, amandoua mamici fiind, cu putin timp inainte de Craciun, ca sotii lor au aruncat pe geam peste 3000 de euro cu scopul unei imbogatiri rapide. Care bineinteles nu s-a intamplat. Din doua femei puternice, muncitoare, vesele, am ajuns sa stau de vorba cu doua femei cuprinse de singuratate, frustrate, nefericite. Nu atat pentru ca munciseara enorm pentru acei bani, ci si pentru ca fusesera mintite de prea multe ori. Si pentru ca se apropia Craciunul, cand familia trebuie sa fie unita, fericita, implinita, cand e vremea cadourilor, a iubirii, a iertarii... dar ele nu puteau ierta.

Si am auzit pentru prima oara din gura lor cuvantul divort. Un dus rece iti da chiar senzatii placute comparativ cu ce am simtit eu cand le-am auzit spunand ca se gandesc serios la asta ca fiind ultima solutie.

Oare aceasta e solutia? Pentru cine? De ambele parti asta inseamna ca s-a renuntat la lupta. De ambele parti exista sentimente, exista ani de zile de trairi comune. La mijloc sunt copiii, care, mici fiind, nu vor intelege de ce tati nu mai vine acasa...Si daca, pentru o perioada de timp totul este in regula, si pe urma o iau de la capat? Deci divortul ar rezolva si aceasta dilema. Deocamdata nu s-a ajuns acolo, dar intentia a ramas. Totul atarna de capabilitatea a doi barbati de a realiza ce pierd inainte de a pierde. Nici nu se pune problema sa pun in balanta viata de familie cu jocurile de noroc. Nu stiu cine ar fi capabil sa faca acest schimb...

Viitorul ne va spune, cu certitudine, ce s-a intamplat. Eu nu-mi doresc decat ca cele doua prietene ale mele, indiferent de decizia pe care o iau, sa fie fericite, impacate si multumite.

The City Lights - Charlie Chaplin

2010-01-20T12:29:00.000+02:00

Atat de frumos, atat de natural, poate cel mai frumos final de film...

Despre 2009...cu tristete

2010-01-19T20:07:00.000+02:00

Nu pot scrie despre 2009 decat…cu tristete. 2009 e un an pe care, cu siguranta, nimeni nu-l va uita.

Daca as spune ca din cauza crizei, ar fi un cliseu, pentru ca in Romania de dupa 1989 in fiecare an este cate o criza. E adevarat, anul acesta a fost o criza generala, dar cum sa nu fie, dupa atatea crize mai mici?

De ce cu tristete ? Pentru ca…

…a fost un an in care ne-au parasit oameni mari, din toate domeniile, din toata lumea, oameni pe care, fara sa vrem, i-am considerat intotdeauna nemuritori ; dar vor ramane asa prin tot ce au lasat in urma lor. Au fost, sunt si vor fi oameni care nu au trait degeaba. Cinste lor !
… a fost un an in care nu am auzit decat de crime, incendii, inundatii, tsunami, cutremure…peste tot. Sa fie un semn de la Dumnezeu ? Dar cine il vede ? Pentru ca in loc sa devenim mai buni, mai onesti, mai curati, prapastia dintre noi se adanceste si intram, vrand-nevrand, in umbra. In umbra propriei neputiinte de a ne ridica si de a ne ajuta pe noi insine, dar si pe ceilalti.
… a fost un an in care mii de suflete curate de copii nevinovati au ajuns in ceruri din cauza ignorantei, a mizeriei, a nepasarii. Si desi avem asociatii umanitare, persoane publice care au inceput campanii agresive, oameni cu suflet care se implica, parca totusi nu se schimba nimic. Din contra. Parca spitalele sunt tot mai murdare, oamenii tot mai nepasatori, iar de guvern, ce sa mai spunem ?
… a fost un an in care mii de oameni au trebuit sa se reinventeze. Pentru ca nu se mai putea altfel. Oameni de valoare au ramas fara locul de munca si au trebuit sa caute acel ceva in ei, cat mai practic si original, cat mai de actualitate, pentru a se putea « vinde » in alta parte. In alta parte…unde ? Poate in alta tara care isi permite sa ii aiba. Din pacate pentru Romania. Din fericire pentru ei.
… a fost un an…a fost ! Si gata. Pentru ca undeva trebuie sa punem punct si sa o luam de la capat. Mai puternici. Mai intelepti. Mai buni. Mai optimisti. Pentru ca anul acesta avem multa treaba.

Eu in 2009 am facut un copil, am invatat, am citit, m-am rugat, m-am plimbat, am scris, am iertat, am uitat, mi-am facut prieteni noi, mi-am regasit prieteni vechi, m-am analizat, m-am suparat, am plans, am ras, am facut planuri, am gasit in mine resurse noi pentru un nou „EU“. Si ma pregatesc pentru acest an despre care imi doresc sa scriu...cu fericire si speranta.

Tu ce ai facut anul acesta ?

Despre mine...

2010-01-19T18:03:00.001+02:00

Cine sunt: Corina Neagu, 33 de ani, profesionist in domeniul resurselor umane, mama a doua fete - Carla-Beatrice (25.08.2009) si Ioana-Rebecca (02.01.2006)

Studii: Facultatea de Drept in cadrul Universitatii Romano-Americane (licentiat in 2001); Master in RU in cadrul SNSPA; CIPD (HR Vocational School)

Experienta in general (o adaug si pe cea din liceu, ca este foarte importanta!): 16 ani, din care peste 8 ani in Resurse Umane

Cum sunt: ALTFEL (cel putin ma straduiesc sa fiu, in sensul bun al cuvantului); in rest prefer sa vorbeasca "povestile" de aici despre mine si cei care ma vor citi

Ce imi place:
- familia mea, pentru ca ma sustine in orice imprejurare si ma accepta asa cum sunt
- muzica buna, pentru ca binedispune
- oamenii buni si cinstiti, pentru ca sunt frumosi (si rari!!!)
- copiii, pentru ca sunt extrem de sinceri si puri
- florile, pentru ca umplu orice spatiu cu culoare
- Radio 21, pentru ca ma face mereu sa rad si ma insoteste in fiecare dimineata in drum spre servici...
- profesionistii in orice domeniu, pentru ca isi doresc perfectiunea si fac eforturi sa o obtina

Ce nu-mi place:
- rautatea, mai ales cea intentionata
- negatiile NU sau NU SE POATE
- minciuna
- parintii care isi abandoneaza copiii
- politica din Romania
- traficul din Bucuresti…

Ce imi doresc: Ca si copiii mei sa traiasca intr-o lume mai curata, mai buna, mai linistita…

De ce About the Real Things? Pentru ca toti facem parte din realitate si majoritatea ne dorim sa fim profesionisti in ceea ce facem. Dedic acest blog tuturor profesionistilor (si celor in devenire...), nu neaparat celor din resurse umane; tuturor celor care simt ca au ceva de spus, asa cum am eu; tuturor celor care au nevoie de o vorba buna; celor care au nevoie sa vorbeasca (in scris); tuturor parintilor; celor care vor sa rada, sa planga, sa invete, sa schimbe ceva, sa traiasca si sa gandeasca ALTFEL!