Învaţă! Gândeşte! Trăieşte! Zâmbeşte! Crede în tine! Iubeşte! Şi nu ceda niciodată...

Am avut în ultimele zile destule momente de cumpănă. Le-am simţit, întâmplător, şi în jurul meu. Nu vreau să cred că sentimentul de neîmplinire a devenit predominant, deşi mi se întâmplă să văd feţe triste la tot pasul.

Nu e un fenomen rar şi deseori pun aceste sentimente de demotivare, frustrare, tristeţe, blazare, rutinare pe seama crizei, care ne afectează, invariabil, pe toţi, dar şi pe seama diverselor probleme şi gânduri personale care nu ne dau pace.  Motivele sunt diverse, sunt convinsă de asta, şi în niciun caz nu pot fi judecate. Ce pot spune însă cu certitudine este că putem depăşi aceste perioade dacă ne păstrăm echilibrul agăţându-ne de o pasiune, un hobby, un "cineva" care să fie dispus să ne asculte şi să ne sprijine. 

De fiecare dată când am o stare de acest gen mă gândesc imediat că undeva, în lume, există cineva care se simte şi mai rău. Ştiu, întotdeauna e loc de mai bine, indiscutabil. Şi mereu ajung la concluzia că numai de noi ţine să depăşim cu capul sus aceste mici obstacole din vieţile noastre. Fie că e vorba de bani, de un eşec în dragoste, de un loc de muncă nu tocmai plăcut, de o profesie nu tocmai bine aleasă, de un eşec profesional, de pierderea cuiva drag..... etc.

Învaţă - de la copii, prieteni, colegi, şefi, cărţi..... de oriunde. Înveţi pentru tine, nu pentru ceilalţi.

Gândeşte - înainte de a lua o decizie, înainte de a te lansa într-o nouă provocare, gândeşte-te la cei dragi, la consecinţele acţiunilor şi cuvintelor tale, analizează, interpretează, gândeşte cum să devii mai bun, mai puternic, mai înţelept.

Trăieşte - nu avem decât o viaţă care merită cu vârf şi îndesat să fie trăită frumos, demn, decent şi la sfârşitul căreia trebuie să lăsăm ceva în urma noastră. 

Zâmbeşte - nu te costă nimic. 

Crede în tine - nu crezi tu în tine, nu va crede nimeni. Oricine poate să cadă, succesul este al celor care ştiu să se ridice şi să meargă mai departe.

Ai un vis? Nu lăsa pe nimeni să te împiedice să-l realizezi. 

Iubeşte - cu dragoste şi din dragoste se nasc cele mai frumoase lucruri, cele mai bune idei, cele mai frumoase cărţi, cântece.... şi multe multe altele.

Nu ceda niciodată - fii consecvent, crede cu tărie în visele şi sentimentele tale. 

Modestia contează

M-am declarat deja unul dintre fanii emisiunii MasterChef. Mă mai declar odată, mai ales după ce am văzut ultima emisiune şi cred că ce a spus Chef Florin Dumitrescu în finalul acesteia.

Dar mai e puţin până acolo....

Nu ştiu care dintre cei trei vă place mai mult, şi nu vă întreb de ce. Mie îmi plac toţi trei, pentru că au devenit ca trei ingrediente de nelipsit în orice mâncare - unul fără altul nu se poate. 

Urmăresc cum  se implică, cum îşi provoacă concurenţii, cum le explică ce să facă şi ce nu, ca orice profesor care are încredere în elevii săi şi îşi doreşte să îi poarte pe culmile gloriei. Bineînţeles că nu toţi se ridică la înălţimea aşteptărilor, de aceea şi părăsesc competiţia. În fond e un concurs. 

Însă ce am constatat, aşa cum constat şi zilnic în business, este că nu contează numai CE faci, ci si CUM. 

Cei trei Chefs nu stau mult pe gânduri când e vorba de atitudine, şi iau repede măsuri drastice. Ei bine, uneori măsurile dor mult mai puţin decât cuvintele. Când Chef Florin a spus că "modestia" contează, a avut perfectă dreptate. Nu contează domeniul, nu contează funcţia, nu contează ce faci, contează să nu uiţi niciodată de unde ai plecat, să pleci capul atunci când ştii că ai de invăţat, să-ţi păstrezi în orice împrejurare decenţa, bunul simţ şi moderaţia. 

Sunt câteva din ingredientele absolut necesare succesului pe termen lung. 

Şi da, modestia contează. Credeţi-mă, o spun din convingere şi din propria experienţă. 

LinkedIn versus...LinkedIn?

Am stat puţin să mă gândesc dacă să scriu despre Londra, un subiect extrem de frumos şi interesant şi foarte proaspăt pentru mine, sau să scriu despre LinkedIn. Gata, m-am hotărât, să fie LinkedIn.

Când m-am întors de la Londra am citit în avion un articol foarte interesant despre fondatorul LinkedIn, Reid Hoffman. Încă de atunci mi-am propus să scriu despre el,  pentru că deşi sunt foarte activă pe LinkedIn de foarte multă vreme, nu îi cunoşteam povestea. 

Să fie oare o coincindenţă că a doua zi am citit un articol în Cariere în care Radu Furnică desfiinţează LinkedIn, afirmând, citez: "Dacă e vorba să vă daţi seama de valoarea Linkedin-ului uitaţi-vă la persoanele care au fost concediate pe acţiuni de neprofesionalism. Uitaţi-vă ce scriu ei acolo, atunci o să vă daţi seama de valoare. Degeaba ai o bază de date de idioţi sau de ticăloşi. Nimeni nu o să scrie despre el însuşi că e idiot sau ticălos. Şi atunci ce schimbă Linkedin dacă nu există acel filtru de intrare. Nimic."




Nu voi aduce niciun elogiu social media, dar pot spune că pe mine m-au ajutat foarte mult cele trei canale în care sunt prezentă: LinkedIn, Twitter şi Facebook. 


LinkedIn m-a ajutat să mă conectez cu profesionişti din diverse domenii de activitate, să fiu la curent cu activităţile acestora, dar şi ale multor companii şi să găsesc candidaţi buni şi foarte buni pentru diversele poziţii pentru care recrutam la acel moment. Pe LinkedIn am fondat grupul 24/7 HR care în prezent are peste 500 de membri activi şi care care ne aduce o valoare adăugată activităţii în resurse umane, dar şi în domenii ca marketing, comunicare, financiar etc.


Toate postările care apar pe LinkedIn apar simultan şi pe Twitter, şi observ că sunt din ce în ce mai mulţi oameni interesaţi să ne cunoască, care ne abordează fie pentru că sunt în căutarea unui job, fie pentru că au nevoie de un sfat, de un model de document, fie pentru că au o speţă dificilă şi ne cer sprijinul în rezolvarea acesteia. Din punctul meu de vedere social media nu a făcut decât să ne ajute pentru a ajunge mai repede la oameni, pentru a comunica mai eficient cu aceştia, pentru a clădi lucruri împreună şi pentru a transfera cunoştinţe, idei într-un mod mult mai rapid. 


Mult controversatul Facebook a adus multă culoare în viaţa mea, pentru că interacţionez foarte mult cu prietenii, angajaţii companiei, persoane publice sau oameni complet necunoscuţi cu care nu am şansa, din motive obiective, să mă văd faţă în faţă. Vreţi să ştiţi câte probleme am rezolvat astfel, câţi oameni extraordinari am cunoscut, cât de mult am învăţat.... ? Cred că faptul că sunt dependentă de social media răspunde de la sine întrebării:). 


Deci e firesc să nu fiu de acord cu argumentele Domnului Furnică, iar motivele sunt evidente. 

Povestea lui Alex

Pe Alex l-am cunoscut acum aproape doi ani, când aveam nevoie de un avocat bun. Mi-a plăcut din prima, şi nici nu avea cum să nu-mi placă - vesel, deschis, cu idei proaspete şi dornic de muncă. De atunci ne întâlnim sau îl sun de fiecare dată când am o speţă care mă doare. Şi primesc, întotdeauna prompt şi detaliat, răspuns. 

Alex îşi caută un nou loc de muncă. Şi pentru că mi-am propus să îl ajut în acest anevoios proces al căutărilor, iată că am decis să scriu despre el. Dacă nu aş fi crezut cu tărie că este unul dintre cei mai buni avocaţi din România în acest moment, nu m-aş fi încumetat. Asta poate şi pentru că sunt jurist de profesie:).

Nu e relevant să vă vorbesc despre profesionistul Alex, pentru că se va vedea din CV-ul lui şi va reieşi din discuţia cu el. Vă vorbesc despre omul Alex, care e extrem de muncitor, dedicat, implicat, inovativ (cât de poate în acest domeniu), stăpân pe el, extrem de punctual şi de parolist, echilibrat şi familist convins. Mai rar găseşti aceste calităţi la un singur om, de aceea el chiar face diferenţa. 

Nu pot divulga numele lui complet, din motive de confidenţialitate, dar dacă vă interesează să-l cunoaşteti şi aveţi nevoie de un avocat excepţional, e suficient să-mi daţi un semn. Ştiţi unde mă găsiţi.

Zâmbeşte...

Am tot întâlnit oameni în ultimul timp trişti, obosiţi, îngânduraţi, care nu mai ştiu nici măcar să schiţeze în zâmbet. 

Înţelepciunea antichităţii ne-a transmis un mesaj:

"Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă mult. El îmbogăţeşte pe cei ce-l privesc, fără a-i face mai săraci pe cei ce-l dăruiesc. El ia numai o clipă, dar amintirea sa dăinuie uneori pentru totdeauna. Nimeni nu este atât de bogat sau puternic încât să treacă în viaţă fără el şi nimeni nu este atât de sărac ca acela care poate fi îmbogăţit prin el. Un zâmbet aduce fericire în casă, bunăvoinţă în muncă şi este semnul prieteniei. El aduce odihna celor trudiţi, veselie celor descurajaţi, o rază de soare celor trişti şi necăjiţi. Cu toate acestea zâmbetul nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat, pentru că el este ceva ce nu are valoare pentru nimeni până când nu este dăruit. Unii oameni sunt prea obosiţi ca să vă dăruiască un zâmbet. Daruiţi-le voi unul, pentru că nimeni nu are nevoie mai mare de un zâmbet decât acela care nu-l poate dărui".

Din punctul meu de vedere, consider zâmbetul „kilometrul zero” al iniţierii noastre socio-emoţionale. Am avut şansa de a fi crescută într-o familie şi a fi întemeiat alta, unde zâmbetul este la el acasă, de aceea a zâmbi a devenit pentru mine o obişnuinţă, un mod de a fi, un gest spontan, natural. Mai târziu in viaţă, în toate relaţiile în care am fost implicată, zâmbetul a devenit un barometru, un reper care m-a ajutat să fac diferenţa între relaţii, să mă afirm mai bine si să dobândesc încredere în mine şi în ceilalţi. Zâmbetul m-a salvat din multe situaţii neplăcute şi cu ajutorul lui am reuşit să aplanez foarte uşor posibile conflicte.

Un zâmbet, o privire caldă, facilitează, aşadar, deschiderea si socializarea. Zâmbetul ne influenţează foarte mult întregul comportament. El se citeşte în vocea noastră, în gesturile noastre. Zâmbetul este modalitatea prin care comunici că eşti bine şi prin care doreşti ca în universul interior al cuiva să se producă reacţii în raport cu tine, cel care zâmbeşte. Zâmbim ca să alungam tristeţea şi să inducem entuziasmul. Zâmbim pentru că zâmbetul constituie cea mai subtilă şi mai rafinată metodă de a comunica, suplinind cu succes cuvintele. Cu toţii ştim să zâmbim. Toţi zâmbim, însă puţini dintre noi sunt cei care cunosc cu adevărat lecţia zâmbetului.

De multe ori am fost tristă şi supărată, sunt şi eu tot om în fond:), dar atunci când am primit un zâmbet parcă totul s-a luminat. Un zâmbet pe chipul nostru, poate schimba dispoziţia celor cu care comunicăm. Chiar daca am zâmbit pentru o secundă, efectul zâmbetului este de nedescris. Oricine poate oferi un zâmbet, fie bogat sau sărac, bolnav sau sănătos. Totul pleacă din interiorul nostru şi prin zâmbet putem schimba multe în jurul nostru. Zâmbetul nu se împrumută şi nu se cumpără… doar se oferă.

Rabelais afirma că omul este animalul care râde. Uneori însă, uităm cât de important este zâmbetul pentru noi. Personal, am observat că persoanele optimiste şi care au mereu zâmbetul pe buze sunt şi mai plăcute, dar au şi tăria de a trece mai uşor peste diverse probleme. Zâmbind, făcând glume, ne facem viaţa mai uşoară. Există, în acest sens, atât argumente psihologice, cât şi fiziologice. Atunci când menţinem o atitudine umoristică în ceea ce priveşte o problemă, aceasta nu va mai avea proporţii atât de mari şi nu ne va umbri viaţa. 

Şi doar toţi suntem prieteni cu Murphy, care spunea: Zâmbeşte! Mâine va fi mai rău...

Bucurie Bunăstare Hrişcă

Sigur vă întrebaţi ce mi-a trecut prin cap când am pus acest titlu. Multe feluri de mâncare sănătoasă, naturală, un loc foarte discret şi cu bun gust, două doamne drăguţe şi serviabile, într-un cuvânt Casa Rawz. 

Ieri seară am aniversat o foarte bună prietenă în acest loc, şi pentru prima oară în viaţă am avut parte de un meniu exclusiv vegetarian. După bunătăţile de Paşti, cam grele, ce-i drept, o cură de acest gen a fost extraordinar de binevenită. 

Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre meniu, locaţie şi ingredientele folosite pe care le puteţi achiziţiona online şi dacă vă place acest gen de bucătărie, nu rataţi Casa Rawz.

Poftă buna!

P.S. Aici un exemplu delicios din ce am mâncat ieri: sushi.

Şi mie-mi place Master Chef

Vă zic sincer, nu ratez nicio emisiune de când a început Master Chef. Opiniile, normal, sunt împărţite. Însă pe mine mă captivează de fiecare dată.

Am citit chiar acum câteva minute ce a postat Cabral pe blogul lui referitor la acest spectacol, şi pe lângă ce scrie el acolo aş adăuga:

- nu ştiu cât este spontaneitate şi cât este teatru, dar rezultatul este extraordinar;

- în ciuda feţelor complet lipsite de expresie, de cele mai multe ori, ale juriului format din profesionişti ai artei culinare, mai întrezăreşti un zâmbet, o glumă, mai face unul cu ochiul, dacă mai gustă odată din produs înseamnă că verdictul deja este dat;

- nu ştiu dacă îşi tratează la fel oamenii cu care lucrează, dar în cadrul concursului sunt consecvenţi;

- investiţia în acest show denotă foarte clar dorinţa de succes a organizatorilor - nu e simplu deloc să ai în permanenţă atâtea resurse la dispoziţie;

- oamenii care se prezintă cu diverse produse au muncit mult ca să ajungă acolo, au făcut eforturi financiare, îşi doresc să câştige titlul de Master Chef, deşi mulţi nu au nici în clin, nici în mânecă cu bucătăria, şi asta se vede;

- urmăresc cu foarte mare atenţie toate stările exprimate pe feţele concurenţilor - mirare, bucurie, tristeţe, suspiciune, dezamăgire, frustrare, nervozitate, plăcere, siguranţă.... dar şi fericirea maximă când primes mult aşteptatul şorţ;

- îmi plăcea şi înainte să gătesc, dar acum parcă îmi place şi mai mult. În fond mâncatul este una dintre cele mai mari plăceri ale omului pe lumea asta. La mine şi gătitul este una :).

La emisiunea de aseară juriul a golit câteva farfurii pentru că le-au plăcut foarte mult felurile preparate. Aşa se manifestă plăcerea de a gusta un produs bun şi m-a bucurat foarte tare admiraţia cu care le-au strâns mâinile concurenţilor. Le-a plăcut la un moment dat atât de mult încât au lăsat bietul concurent să plece, trist şi dezamăgit, la soţie, fetiţă şi bunica de 98 de ani şi s-au dus după el şi i-au dat şorţul, moment în care publicul, familia acestuia şi concurentul în cauză au rămas blocaţi de uimire. Scopul acestui "spectacol culinar" nu este de a face oamenii fericiţi, dar se pare că totuşi o face. Cel puţin pentru unii. 

"Ei bine… Masterchef Romania se dovedeşte a fi un succes, şi încă unul mare. Dar e ciudat, totuşi… oamenii ăia se agită să facă chestii care poate sunt spectaculoase acolo, în studio, dar pentru cei de-acasă treaba este – teoretic – tristă. Adică nu poţi gusta ce fac, nu poţi mirosi ce fac, nu poţi pipăi. Dintre toate simţurile cu care suntem dotaţi, lăsând la o parte auzul (care în cazul ăsta nu prea te ajută), văzul rămâne singurul simt excitat de acest spectacol. Păi şi-atunci de ce este un succes atât de mare?", întreabă Cabral.

Şi eu răspund: pentru că are absolut toate ingredientele pentru succes! 

Ca şi reţeta de mai jos, care nu numai că pare absolut delicioasă, dar chiar este:

Piersici umplute cu cremă de unt

Nu vă pot spune decât: Poftă bună şi vizionare plăcută!